Precedentul articol al acestei rubrici, în care atrăgeam atenţia asupra potenţialului creaţiei plastice contemporane în comerţul la fel de contemporan şi el cu obiecte de artă şi colecţie, a generat o serie de reacţii interesante sau chiar pătimaşe. Sau pline de culoare, că tot vorbim de pictură.
Argumentele şi accentele au venit din zone inedite dar şi de pe unde bănuiam că s-au ascuns ceva frustrări şi s-au acumulat deficienţe. Cele mai aprinse discuţii au fost pe subiecte în care eram perfect de acord cu toţii. În acelaşi timp, au apărut foarte mulţi interlocutori din categoria "păi, eu vând cu...", şi urmează o cifră de mii de euro. Iar ca parafă, "asta e cota mea". Şi aici vine problema cotei şi a dificultăţii dacă nu chiar imposibilitatea de a stabili un nivel general de preţ pentru diferiţi artişti, luaţi individual.
"Eu vând cu două mii de euro" nu înseamnă cotă artistică. Nici vânzarea, chiar şi repetată, cu un anumit preţ, nu înseamnă cotaţie, ca să nu mai vorbim de simpla apariţie într-un catalog de licitaţie sau de galerie, mai ales dacă acel preţ nu a fost confirmat prin adjudecare. Realitatea, însăşi, se revoltă pentru că mai toate casele de licitaţie, inclusiv din România, pornesc licitaţia cu strigături cu un preţ care este încă şi mai mic decât estimarea minimă afişată. Şi oricum, nu mai este un secret pentru nimeni, se practică autoachiziţionarea propriilor lucrări, direct sau mai ales prin interpuşi, pentru a avea dovada scrisă a unei vânzări la un anumit preţ. Acest procedeu se (auto)aplică aproape exclusiv creatorilor contemporani, pentru a stimula preţul unui izvor continuu de lucrări. Şi în cazul exis-tenţei unui depozit semnificativ sau exclusiv de creaţii ale unui artist dispărut se mai încearcă ridicarea preţului, stimularea pieţei şi a performanţelor individuale, fenomene pe care le-am numit, simplu şi inspirat din realitate,
