Când ministrul Sănătăţii anunţa că se gândeşte să renunţe la finanţarea spitalelor private din banii reţinuţi fiecărui cetăţean pentru asigurările sociale de sănătate (bani publici, cum ar veni), eram tentat să-i dau dreptate "din prima". Pentru că, din principiu, mi se pare corect ca o afacere privată să nu fie derulată pe banii tuturor cetăţenilor, ci doar pe cei ai investitorilor şi ai clienţilor. O excepţie aş înţelege, şi anume ca statul să susţină operatori privaţi exclusiv în domenii unde el nu asigură servicii publice, dar şi asta numai până când devine capabil să le furnizeze.

Adversarii îl acuză pe ministru că, tăind finanţarea spitalelor private, s-ar dovedi comunist. Pueril, căci dacă Nicolăescu ar fi etatist cu adevărat, ar propune naţionalizarea spitalelor private, nu s-ar mulţumi să le deconecteze de la banii CAS!

Problema nu e, aşadar, una ideologică, iar asta o ştiu şi ipocriţii care îi resping ab initio propunerea, din interese fie politice, fie economice, iar pledoariile lor pentru cheltuirea privată a banilor publici sunt bolnave. Pentru o mai bună înţelegere ne-am putea imagina cum ar fi ca statul să aibă obligaţia de a finanţa şi grădiniţele, şi universităţile private. Că accesul la educaţie, la fel precum cel la sănătate, e garantat şi el tot în Constituţie, nu? Ba da, este, dar prin sisteme publice.

Ca să nu mai lungim vorba, la o problemă practică, şi soluţia ar trebui să fie tot una strict pragmatică. Nu o putem găsi, însă, decât după ce stabilim răspunsul la întrebarea: ce ne dorim? Să finanţăm cu toţii spitalele private, chiar dacă nu are acces la serviciile lor decât o minoritate, iar majoritatea să rămână cu spitalele publice şi mai proaste? Să abolim cu totul asigurările de stat şi să ajungem ca în America, unde nu există nici noţiunea de CAS, nici cea de RCA, şi fiecare se descurcă cum poate? Sau să anulăm ori să r