Situaţia politică din ţară s-a radicalizat şi mai mult în iunie 2012, când fostul premier Adrian Năstase (lider social- democrat, profesor în drept şi coordonatorul de doctorat al lui Ponta) a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru corupţie, după o presupusă încercare de sinucidere în momentul arestării.

Năstase, perceput pentru o perioadă drept lider omnipotent, care a adunat o imensă avere în perioada în care a deţinut funcţia de şef al guvernului, a devenit primul premier postcomunist, nu doar în România, ci şi în oricare altă ţară a UE, care a fost trimis la închisoare. Indiferent dacă a încercat sau nu să se sinucidă – a negat dubiile pe acest subiect din închisoare, unde continuă să scrie pe blogul personal despre încarcerarea sa „abuzivă” şi despre propriile ambiţii politice –, el a declanşat o melodramă naţională care a monopolizat televiziunile din ţară.

După condamnarea lui Năstase, atacurile împotriva statului de drept din România s-au accentuat. Puterea judecătorească, încă fragil independentă, dar încurajată de UE, devenise prea îndrăzneaţă în raport cu oligarhii îmbogăţiţi în perioada postcomunistă, inclusiv cei care avuseseră legături cu fosta Securitate.

Această proaspăt consolidată cleptocraţie, cel puţin aşa o percep românii, a lansat o campanie de subminare a conceptului şi practicii judiciarului independent şi transparent, atacând o serie de instituţii a căror misiune presupune analiza trecutului comunist al ţării şi promovarea unor politici culturale prooccidentale. Directorul Arhivelor Naţionale, un tânăr istoric care a permis publicului interesat accesul la resurse arhivistice care pentru ani buni au fost inaccesibile, a fost demis.

O altă ţintă a fost pres-tigiosul Institut Cultural Român, care a fost implicat în promovarea noului val al cinematografiei româneşti şi a curentelor moderniste în varii alte domenii cu