Cam anapoda, premierul Victor Ponta a fost invitat la şedinţa secţiei de procurori a CSM, spre a le da explicaţii de ce a afirmat în programul său de guvernare că trebuie clarificat statutul procurorilor. Era acolo şi o capcană, pe care Ponta a ocolit-o, evitând să se pronunţe asupra unor chestiuni ţinând de intimitatea justiţiei şi astfel nedând prilejul trioului Hăineală-Ghica-Dănileţ, dirijat de Monica Macovei, să ţîpurească iar pe culoarele Bruxellesului că USL confiscă statul de drept. Anapoda şi pentru că iese din uzanţe: ce-ar fi dacă fiecare corp profesional ar chema la raport primul ministru (chestiunea mirosea parcă a o mică mineriadă)? Victor Ponta a ieşit abil din clinci, explicând că în viziunea sa procurorii ar trebui să beneficieze de o autentică independenţă, să nu mai fie supuşi disciplinei ierarhice şi, ca atare, să fie scoşi din raza de bătaie a ministrului justiţiei şi a preşedintelui ţării.

Cred, însă, că aici, anvizajând pentru procurori un statut de magistraţi egal cu al judecătorilor, premierul greşeşte. În sala de tribunal procurorii nu sunt puterea judecătorească, acest rol revine judecătorilor. Procurorii reprezinţă de regulă statul în conflict cu cetăţeanul. Procurorul, trimisul Parchetului, apără interesele statului afectate sau nu (asta stabileşte judecătorul) de cetăţeanul inculpat tot de Parchet. Or, în România, unde nu există instituţia judecătorului de instrucţie, procurorul-jusţiabil stă arogant deasupra cetăţeanului-justiţiabil, cu care ar trebui să fie egal în drepturi formale, inclusiv în situarea în sală. Unde, am mai spus-o, este anormal ca procurorul (avocatul Guvernului) să stea cocoţat confortabil în spaţiu rezervat şi în fotoliu, în timp ce apărătorul cetăţeanului, avocatul, stă în picioare, printre sardelele din sală, cu tot cu clientul său.

Disputa e veche, încă de la începutul anilor '90, dar atunci