La 24 ianuarie aniversăm - sau ar fi trebuit să aniversăm - 154 de ani de la Unirea Principatelor, momentul naşterii statului român modern. O facem în stilul nostru caracteristic: festivism, discursuri bombastice, huiduieli şi nelipsita mâncare. Superficial, aşa cum suntem în tot şi în toate.

Unirea Principatelor s-a datorat unei conjucturi europene extrem de favorabile micilor naţiuni de la gurile Dunării. Pe de altă parte, a fost meritul unei generaţii de excepţie, cea de la 1848, care va sădi germenii din care se va naşte, mai târziu, România întregită. Din păcate însă, deşi au reuşit să creeze un stat, nu puteau crea şi o naţiune. Încă de la începutul evului mediu a existat un decalaj pe toate palierele între civilizaţia occidentală şi arealul în care s-a format poporul român, nedepăşit nici până în ziua de azi. Occidentul şi-a format naţiunile şi statele adiacente lor în urma unei evoluţii fireşti, naturale, de la baza piramidei spre vârf. La noi, generaţia paşoptistă a grefat pe corpul naţiunii idei şi concepţii pe care marea masă a populaţiei nu le înţelegea şi cu atât mai puţin conştientiza. A fost creat un stat fără cetăţeni, pentru că ţăranii-plugari nu au reuşit să ajungă decât în foarte mică măsură la acest statut.

Şi lucrurile s-au perpetuat până în zilele noastre. Modul superficial, cu rare excepţii, în care s-a vorbit despre această aniversare nu reprezintă decât felul în care noi, ca naţiune, vedem ziua de 24 ianuarie şi alte momente importante ale istoriei. Am putea da vina pe mass-media, pe clasa politică, dar să o recunoaştem: ar fi dovadă de ipocrizie. Politicienii ţin discursuri patriotarde, deşi activitatea lor de zi cu zi ne arată cât de mult ţin ei la interesul naţional. Oamenii huiduie şi înjură, un gest oribil care vorbeşte de la sine despre solemnitatea evenimentului. Urmează o horă unde importat este să fii văzut de opinia publ