Asta ne mai lipsea! După ce că le avem pe toate cele ce sunt şi, pe deasupra, altele câte nici măcar nu le-am visat, iată că au mai apărut un pic de deranj şi o leacă de gâlceavă taman acolo unde ne-am fi aşteptat mai puţin: pe piaţa sufletului naţional, acela ce palpită hohotind printre faldurile tricolore. De ce?

Fiindcă s-au necăjit rău de tot o mână de intelectuali fercheşi, firi sensibile şi caractere nevricoase, pe profesorul Lucian Boia.

Cum că nici vorbă! e o gravă ofensă, patria română nu este mai altminteri decâ alte ţări din preajma europeană, ea n-are nimic deosebit (în rău, fireşte!). Iar poporul (iarăşi fireşte, pe veci suveran, aici nu se mai pune problema!) e, şi el, unul obişnuit. Chiar banal. La fel de harnic, la fel de iscoditor, la fel de plin de har, la fel de descurcăreţ şi de vânjos ca şi celelalte.

Însă aceşti patrioţi (bată-vă stenahoria să vă bată de gingaşi!...) au uitat să mai efectueze o ultimă cădere în genuin, unde să constate încă o dată şi a nu ştiu câta oară că poporul român rămâne un miracol. Stabil şi semeţ, ca o piedică în calea uitării.

Prima constatare este că, din păcate (sau din fericire?!), pe lângă o sumedenie de multe alte îndeletniciri nesuferite şi, mai ales, istovitoare, românul are şi una plăcută: pune rămăşag pe amnezie. Cu mize mici, însă. Astfel că, invers ca-n alte părţi (adică, ştiţi dvs., viţăvercea!), marile interogaţii sunt înţelese ca fleacuri, iar, la rândul lor, bagatelele devin obeze semantic. Dacă vreţi, cumva, o simfonie la solz de peşte sau un oratoriu de taraf.

Domnii aceştia indignaţi uită că fizica existenţială a românului e buclucaşă. Cumva aparte. Curioasă. Plăcut opozitorie, ca un oximoron simpatic. Românul, în general, nu are stare. Când stă pe loc, se bâţâie. Şi dacă stă, stă pe ghimpi. E nestatornic. Şi anxios. Tare sucit. În toate. Dar, d