Se pune înterbarea dacă închiderea OTV reprezintă o măsură necesară sau un precedent primejdios?
Răspunsurile pot diferi în funcţie de poziţia pe care se situează cel interogat. Extremele o vor aprecia ca o măsură de asanare a spaţiului mediatic sau ca o răzbunare politică. Şi una şi cealaltă pot avea dreptate.
Degradarea calităţii bombardamentului mediatic la care este supus poporul român a început mult înainte de apariţia OTV-ului. Responsabilul, sau vinovatul principal, este o televiziune adînc intrată în conştiinţa românilor, ca lider necontestat al preferinţelor acestora. Pro TV-ul a avut o contribuţie decisivă la transformarea majorităţii românilor într-o masă de manevră amorfă, lipsită de dispoziţia de a face un minim efort pentru a asimila unui act de informare, cultural sau artistic, posesoare a unor gusturi derizorii, apetenţe instinctuale şi preferinţe morbide. Încununarea acestei acţiuni a fost oferirea pe tavă a acestei mase, unei clase politice hulpave, urmată, după îndeplinirtea acestei misiuni de către maurul protevist, de renunţarea perfidă a implicării în actualitatea politică.
O dată calea deschisă, s-a nivelat drumul actualilor jucători, care au amplificat pînă la paroxism mizeria şi manipularea. În acest context, apariţia OTV-ului putea fi oarecum aşteptată, acest post răspunzînd nevoilor celor mai abrutizaţi exponenţi ai maselor populare. Alunecarea sa pe terenul politicii a venit în întîmpinarea aspiraţiilor acestor creiere imaculate.
O şansă diabolică a făcut ca, exact în perioada alegerilor, partidul-televizor să fie la apogeu, situaţia fiind asemănătoare cu a PRM-ului din 2000, cînd Vadim a fost propulsat pînă în turul 2 al alegerilor prezidenţiale. Stingerea PRM ar fi putut fi un model pe care să-l urmeze în mod natural şi PP-DD-ul (dezertările au început deja, chiar în direcţia voiculesciană).
Reacţiile public
