Măcar pentru că jumătate din sângele fiului meu este unguresc, pentru că am buni colegi şi prieteni maghiari, şi pentru că apreciez destule personalităţi ale acestei comunităţi (inclusiv politicieni, vă vine să credeţi?), mă consider lipsit de tare şovine. În sufletul meu, în orice caz, nu urăsc niciun ungur, asta pot spune cu mâna pe inimă. Pe unii, e adevărat, îi detest, dar nu-i urăsc.

Ca locuitor al acestui oraş, însă, sunt uluit uneori de manifestările cu iz şovin ale unor concitadini maghiari care, profitând de rangul şi puterea lor, au ajuns să transforme încet-încet unele drepturi în abuzuri şi să stimuleze, pe tăcute, o adevărată segregare etnică în şcoli. Mă refer la strategiile UDMR Bihor care şi în Oradea pe de o parte sprijină bisericile maghiare să revendice clădiri de interes public (uneori chiar şi fără temei legal, pentru că se invocă drepturi de proprietate având ca referinţă nu 1945, anul naţionalizării comuniste, ci nostalgii coborând până în Evul Mediu), iar pe de altă parte îi încurajează pe etnicii maghiari să-şi dorească şcoli exclusive, ca şi cum existenţa claselor maghiare laolaltă cu cele româneşti în şcoli mixte ar fi neîndestulătoare sau, mai ştii, periculoasă ("riscul" fiind, probabil, ca maghiarii şi românii să crească de mici nu străini unii de alţii, ci împreună, ca prieteni).

În acest număr al BIHOREANULUI am descris, cu mijloacele avute la îndemână, felul în care se nasc, forţat, şcoli exclusiv maghiare, prin adunarea claselor maghiare din şcolile mixte într-una care, apoi, e declarată unitate de învăţământ cu predare doar în limba maghiară, precum şi reacţia deplasată a unei directoare de şcoală care, neputând intra în posesia mai multor spaţii, s-a răzbunat reglementând accesul copiilor la WC-urile şcolii în funcţie de naţionalitatea acestora.

În acest caz, al directoarei de la Szacsvay Imre, am bănuiala că ex