Am citit cu multă curiozitate (mai ales după apariția în ultima vreme a unor reacții mai mult sau mai puțin pasionale), eseul lui Lucian Boia, De ce este România altfel? Din capul locului, trebuie să o spun verde: m-a dezamăgit!
Ce-i reproșez pe fond acestei cărți este lipsa analizei, absența perspectivei sociologice, interpretarea selectivă a datelor și, deloc în ultimul rând, incapacitatea autorului de a schița, măcar, o soluție pentru depășirea unei situații pe care o consideră, pe bună dreptate, jalnică.
Într-un fel, cartea profesorului Boia pare scrisă precum romanele lui Nicolae Breban: dintr-o suflare, cu un suflu epic de neoprit, fără pauze de respirație. Ceea ce pentru un roman poate fi o calitate, este însă mai greu de admis la un eseu cu pretenții științifice și cu o miză atât de mare cum este definirea specificității României între țările lumii.
Volumul lui Lucian Boia este ca o călătorie cu trenul prin istoria românilor. Așezat liniștit pe fotoliul de lângă fereastră călătorul melancolic vede cum sub ochii săi se succed cu repeziciune episoade ale istoriei, așa cum apar și dispar râurile, munții, bălțile, lanurile de grâu și porumb într-un voiaj obișnuit. „Asta este România!”, își spune istoricul atunci când garnitura sa este deja sub Podul Grant și toți călătorii încep să-și strângă bagajele, iar bilanțul său este unul „globalement négatif”. Pe ce se bazează acest bilanț?
Pe un lung șir de fapte istorice (unele reinterpretate în spiritul demitizării, care i-a adus o binemeritată celebritate istoricului Lucian Boia, altele acceptate chiar de istoriile tradiționale), care, crede profesorul, ar explica actuala fundătură în care s-ar afla țara noastră. Pentru un om cu o cultură medie în ce privește istoria românilor (unul ca mine, de pildă, care i-a citit pe Vlad Georgescu, Florin Constantiniu, Neagu Djuvara, cărțile
