Fără ca să prevadă concluzia „caragialescă“ finală, François Hollande i-a supus la un test pe oligarhii finanţei franceze, propunînd în timpul campaniei şi decizînd apoi să aplice majorarea impozitului la 75%, pe o durată de doi ani, pentru cei ale căror venituri anuale depăşesc 1 milion de euro. Suma ni se poate părea nouă extremă, dar, comparată cu adevăraţii magnaţi chinezi, americani sau arabi, ea nu are nimic exorbitant. Oricum, Hollande părea să confirme astfel o vorbă comică: Ce e un milionar? Răspuns: un miliardar care şi-a plătit impozitele. Azi, „mărul discordiei“ a fost anulat pe motive de drept constituţional, dar el a avut meritul să fie un test ce a revelat trădări precipitate şi fugi neaşteptate.
Acest impozit agresiv, limitat în timp, îşi găsea motivarea în contextul crizei – motivare minimă, ni se revela azi: suma e infimă şi ea nu afectează în mod semnificativ bugetul naţional. Decizia se justifică, deci, doar politic, căci preşedintele socialist se adresa astfel poporului de stînga, pentru a confirma, prin opţiunile de fiscalizare, radicalitatea noii puteri. Indiscutabil, dar, dincolo de aceasta, ea a apărut totuşi întregii naţii ca un apel la solidaritate, ca un efort de rezistenţă în faţa crizei. Un decret politic convertit în act simbolic.
DE ACELASI AUTOR Chagall şi exilurile sale Watteau şi promisiunea iubirii Semnul cercului Hopper, un Antonioni al picturii De obicei, sub autoritatea unui preşedinte de dreapta, Chirac sau Sarkozy, sindicatele refuzau orice apel la solidaritate şi se desconsiderau făcînd apel la vechea şi uzata armă a grevei. Nici o imaginaţie, nici o inventivitate, constant se recurgea la acelaşi refuz „francez“, transformat în simptom naţional de nesupunere. Ceea ce a exasperat în Franţa ultimilor ani au fost însă grevele antisolidare, grevele ce refuzau orice sacrificiu, cît de minim, grevele de bunăstare
