Bag de seamă că se încinge pe această temă - deloc nouă - o controversă între istorici şi literaţi. Urmăresc oarecum de pe tuşă problema, raportată la „istoria” ultimelor două decenii deşi argumente concrete ne sunt furnizate aproape zilnic.

Aşa spre exemplu, deşi puternica emoţie stârnită de ultimul gest al lui Voiculescu (scuze pentru cititori că-l pomenesc din nou) s-a mai potolit, înclin să cred că ecoul ei la nivelul percepţiei publice va face încă multe valuri. Nu de gestica în sine a omului e vorba. Ăsta-i omul, n-ai ce-i face, ci de reacţia şi comportamentul românilor la nivel de masă care-l adulează, îi sorb cuvintele, îi urmează îndemnurile.

O întreagă cohortă de lustruitori de imagine, de artizani ai minciunii, de siluitori ai adevărului şi bunului simţ se adună pe la televiziunile lui, fie moderatori fie comentatori, pentru a otrăvi persistent şi persuasiv mintea şi sufletul celor ce-i ascultă, cu un rezultat de-a dreptul înspăimântător. Nu mai puţin decât un partid politic de ţinută istorică s-a înhăitat cu neosecuriştii lui PC, copilul de suflet al lui V., ţinându-i isonul într-o deplorabilă găteală politico-electorală.

Urmăream ceva timp în urmă cât de multe argumente ni se furnizau pentru a fi mândri că suntem români. Şi nu fără temei. Am avut, avem şi în prezent oameni de înaltă ţinută, oameni de cultură, de artă, de ştiinţă, literaţi, semeni care fac cinste ţării şi poporului român cum avem, la polul opus, propovăduitori ai crimei şi distrucţiei care ne afundă în abjecţie.

Dar, în plan macrosociologic, nu ei dau pe fond nota esenţial-valorică a unui popor, ci valenţele, comportamentul acestuia la nivel de masă, privit în întregul său sau secvenţial. S-au dat exemple istorice de eroism – nu atât cele romanţios colorate ci cele înălţător realiste – cum ar fi Mărăşeştii, sacrificiile pe fronturile ultimului război, sacrificiile