Christiane Taubira, ministrul francez al Justiției, a deschis pe 29 ianuarie mult așteptata dezbatere parlamentară asupra ,,căsătoriei pentru toți” printr-un discurs emoționant, învățat pe dinafară și executat cu un talent oratoric ireproșabil. Doamna ministru nu a ezitat să evoce mariajul civil ca fiind ,,gloria ascunsă” a Revoluției franceze și să-și poziționeze propriul guvern în siajul triumfal al unei lupte republicane seculare pentru egalitate, libertate și fraternitate. Presa de stînga s-a simțit obligată să vorbească de un ,,moment Taubira”, se înțelege înălțător și istoric. A putut astfel să mai spele din luările de poziție hilar de ezitante ale președintelui Hollande: de la evocarea unei clauze a ,,libertății de conștiință” de care ar putea dispune primarii în aplicarea legii pînă la primirea în audiență a kitchissimului personaj Frigide Bardot, autoproclamat ,,catolică branșată” și purtătoare de cuvînt a opozanților. După trei zile de dezbateri, articolul 1 al legii a fost aprobat cu 249 de voturi pentru și doar 97 împotrivă: ,,căsătoria este contractată de către două persoane de sexe diferite sau de același sex”. Neavînd majoritatea, dreapta nu s-a mobilizat la vot, concentrîndu-se în schimb pe dezbatere și bețe în roate. Nu mai puțin de 5050 de amendamente la proiectul de lege au fost depuse, forțînd Adunarea să rămînă în ședință peste week-end. Singurul moment în care Franța își aduce aminte să fi lucrat peste week-end este adoptarea, sub o presiune similară, a pactului civil de solidaritate, în 1998.

Ziua următoare, aceeași Taubira, cu același coc strîns strict în șuvițe africane, părea a fi devenit oaia neagră și gonită a Hemiciclului. Opoziția țipa ,,Demisia!” mai ceva ca în Piața Universității. Mărul discordiei: copiii fantomă ai Republicii, cele aproximativ patruzeci de odrasle născute pe meleaguri străine din mame purtător la comanda uno