Nu steagul celor care clamează existenţa arealului secuiesc este problema care a tensionat relaţia bilaterală dintre guvernele de la Bucureşti şi Budapesta. Şi asta o cunosc oficialii români şi maghiari, care s-au pronunţat pro sau contra arborării unui drapel impus, tacit, în ultimii ani.
Ci forţarea generării unui dialog menit a fi finalizat printr-un nou statut al comunităţii minoritarilor maghiari, care să le recunoască autonomia teritorială.
Un asemenea moment, de tensionare artificială a relaţiilor interetnice a fost evitat, programat, de guvernele anterioare, prin includerea reprezentanţilor UDMR, în executivele postdecembriste.
Acum, liderii cerebrali ai formaţiunii care gestionează mai degrabă imagologic, decât administrează real bunăstarea cetăţenilor români de naţionalitate maghiară, nu puţini cu dublă cetăţenie – deţinând-o şi pe aceea a Ungariei -, se află în postura de a demonstra unde se poate ajunge, fără prezenţa lor în Palatul Victoria.
Noutatea nu este reiterarea necesităţii recunoaşterii autonomiei teritoriale pe criterii etnice, ci concordanţa dintre manifestările publice iniţiate de Budapesta şi acelea, comparabile, susţinute de Moscova, în Transnistria.
În timp ce ambasadorul Ungariei la Bucureşti, lucid şi programat, inflama telespectatorii români, cu declaraţii ce depăşeau statutul său de diplomat, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, rece şi franc, afirma că nu era obligat să anunţe autorităţile centrale, din Republica Moldova, despre prezenţa neaşteptată a unor deputaţi ruşi la Tiraspol.
În mod paradoxal, amândoi diplomaţii au obţinut câte o victorie pentru ţările lor. De ce? Şi la Bucureşti şi la Chişinău au fost exprimate imediat opinii privind necesitatea expulzării/rechemării celor doi ambasadori.
De altfel, de câte ori s-a tensionat, calculat, cu ţinte clare, situaţia din zona unde trăies
