Eliberat de constrângeri electorale, discursul de anul acesta părea (putea) să fie primul susţinut de Barack Obama fără accentele populiste binecunoscute şi apelul la clişeele înrădăcinate în cultura politică americană. În parte, aşa şi fost. Nu a putut fi în totalitate ne-electoral şi desprins de retorica briliantă de etern candidat, care l-a purtat pe braţe de-a lungul vieţii, din Hawaii la Casa Albă pentru că, dincolo de victoria clară din noiembrie trecut, privirile sunt deja îndreptate spre mid-term election (noiembrie anul viitor) care ar putea bloca definitiv programul legislativ al administraţiei democrate, în cazul pierderii fragilei majorităţi de la Senat. Alocuţiunea anuală a preşedintelui în faţa Congresului a fost mai importantă aşadar acum decât în anii trecuţi, pentru că priveşte oarecum relaxat spre o fereastră de oportunitate politică de 1-2 ani în care realmente se pot face lucruri esenţiale pentru societatea americană. În primul mandat, State of the Union este de regulă instrumentat de preşedinţii americani pentru consolidarea imaginii şi a platformei personale, în vederea campaniei de realegere.

„Meniul” legislativ pe care administraţia democrată se pregăteşte să-l servească anul acesta Congresului pare, la prima vedere, bogat, diversificat, generos în valorile fundamentale şi principiile politice promovate şi mai ales scump. Costul ridicat al agendei legislative a democraţilor (în pofida asigurărilor preşedintelui că nu va fi aşa) este de departe punctul vulnerabil şi imediat criticat de republicani. Clivajul pe tema fiscalităţii şi plafonului datoriei publice nu este nou, a devenit o constantă apăsătoare a politicii americane, care se reactivează, de fiecare dată tot mai intens, cu ocazia fiecărui nou ciclu (calendar) fiscal-bugetar anual. De altfel, curând după Starea Naţiunii, vor urma două voturi cruciale care trebuie acordate în Congre