„Libertatea nu este niciodată la mai mult de o generaţie depărtare de dispariţie. Nu o transmitem copiilor noştri ereditar. Trebuie să luptăm pentru ea, trebuie să o protejăm şi să o transmitem copiilor noştri ca să facă acelaşi lucru” (Ronald Reagan, 1961)
„Sunt apolitic, nici de stânga, nici de dreapta. De fapt, stânga şi dreapta nu există”, îmi spunea un prieten zilele trecute. „Nu cred în etichetări artificiale, gen stânga-dreapta, care au ca scop distragerea atenţiei de la lucruri cu adevărat importante: statul social, sănătate gratis, educaţie gratis, încălzirea globală, pericolul exploatării gazelor de şist, drepturile homosexualilor de a organiza parade în Muzeul Ţăranului Român.”
Cu alte cuvinte, dreapta e desuetă, ideile stângii sunt singurele demne de luat în serios. Două decenii mai tîrziu, ideile lui Iliescu, cele care au stat la baza mutantului cvasi-totalitar fesenist, revin la modă. Mişcarea neocomunistă Occupy Wall Street, cu aversiunea ei pentru partide, pare şi ea opera lui Iliescu. Iar diviziunea clasică stânga-dreapta este înlocuită cu variante ale “democraţiei originale” iliesciene.
Ideea că această diviziune ar fi depăşită presupune că, vorba lui Al Gore, “the debate is over!”, stânga a câştigat. Cel puţin la nivelul culturii populare, la care sunt expuse noile generaţii, aceasta pare să fie situaţia. Majoritatea oamenilor percep doctrinele politice ca pe un domeniu specializat, rezervat experţilor, şi fără un impact direct asupra vieţii lor.
Astfel, mulţi îşi formează părerile prin expunere pasivă la ideile din spaţiul public, aşa cum avea să îmi sugereze şi prietenul meu, „pe măsură ce trece timpul, realizez că multe dintre ideile mele sunt de stânga, şi că stânga e chiar faină, bă!”. Deşi nu există, „e faină”. Puterea de seducţie anihilează contradicţiile.
Ideea de depăşire a diferenţelor doctrinare presupune de f
