Sir Alex a jucat cum îi place lui Jose

Pentru Real - Manchester United de alaltăieri seară m-am antrenat de o lună de zile, de cînd am primit mesajele celor care-mi citiseră articolul despre golul lui Van Persie din meciul cu Liverpool (vezi “Perfecţiunea unul gol” în Gazeta din 18 ianuarie). A fost un antrenament intens - cu de toate: de la elogiul adus de Ovidiu13 fotbalului englez, unde echipe din liga a doua îşi dau viaţa pe teren ca să elimine granzii din prima ligă şi jucătorii nu-şi bat joc de 20, 30 de mii de spectatori care cîntă 90 de minute…”, la cel ce semna Ştiinţa23 şi mă întreba scurt, la bărbie: “De ce nu aţi scris despre Van Persie cînd juca la Arsenal?”. De la Victor L care spera că Rooney şi Van Persie vor marca “unul mai mult decît celălalt” la un Lord Belial, care nu tasta decît aceste patru cuvinte: “Cristiano Ronaldo, superlativul absolut”. Cel mai dur a fost Durden, care îmi spunea fără ocoluri că exagerez “cu laudele la adresa lui Manchester United, deşi Van Persie le merita, dar vreţi să vă spun adevărul? United a început să păcălească fotbalul cu aceste victorii pe final, cîştigînd cu cel mai mare noroc pe care l-am văzut în viaţa mea…”.

După acest 1-1 mai intens decît toate frazele antrenamentului meu, mi se impun două idei, fără să pretind tot adevărul: Cristiano Ronaldo e într-adevăr super-superlativ, iar United interzice oricui să fie acuzat de păcăleală. Cu un Real dominator pînă la sufocare, oamenii lui Sir Alex au prestat o muncă grea, foarte grea, silnică. Nu aş lăuda-o oricînd pe Man United pentru asemenea performanţă defensivă în Anglia, dar aici, la Madrid, era probabil singura tactică pentru a-i rezista lui Mou: să-l înfrunte cu marcajul, cu presingul lui, cu Van Persie, Rooney şi Giggs, retras pînă în propriul 16. Mou n-are de ce să facă mutre şi gesturi: aşa i-ar plăcea să-şi vadă Realul şi în returul cu Sir Al