Ceea ce se întâmplă acum, la Chişinău, este o reglare de conturi politice, fără nicio legătură cu interesul naţional. Una pe timpul căreia cineva îşi freacă mâinile, de bucurie, la Kremlin, altcineva a căzut pe gânduri, la Kiev, iar la Tiraspol, tăcerea indică nesiguranţa rezultatului final. Cel real. Nu cel mediatizat aiuritor, pentru derutarea europenilor din stânga Prutului.

Dintr-o asemenea perspectivă mă întreb ce îi împiedică, pe actualii preşedinţi, ai celor două state româneşti, ca să treacă la o contraofensivă ce ar entuziasma conaţionalii ce visează, cu ochii deschişi, la renaşterea speranţei pe tărâm mioritic?

Actualul locatar al palatului Cotroceni este la final de mandat, dar cu bateriile încărcate, aşa cum a dovedit-o atât pe parcursul interviului acordat, în seara zilei de 14 februarie, unei televiziuni loiale, cât şi la întrevederea cu Papa de la Roma.

Preşedintele de peste Prut, Nicolae Timofti, a probat, imediat după gestul politic al premierului Vladimir Filat, de a denunţa acordul Alianţei pentru Integrare Europeană, că are sânge rece. El a reiterat public drumul celui de-Al Doilea Stat Românesc spre Uniunea Europeană şi a chemat pe liderii partidelor membre, ale alianţei menţionate, la consultări succesive.

Ce i-ar determina pe preşedinţii României şi Republicii Moldova să NU se întâlnească într-un loc simbolic, de data asta în dreapta Prutului – în stânga nefiind posibil, ultima oară, din raţiuni pasagere -, de pildă în Sala Unirii, de la Alba Iulia, pentru a semna un document adecvat, asumat la nivel prezidenţial, un acord cadru privind etapele reunificării paşnice a celor două state româneşti?

S-ar opune, în România, Uniunea Social-Liberală, unei asemenea iniţiative?

Nu cred. Cu atât mai mult cu cât preşedintele ţării ar avea inteligenţa să discute, anterior, textul acordului cadru cu actualul premier, ac