James Holmes, acuzat de a fi deschis focul într-un cinematograf aglomerat din Aurora, Colorado, în vara lui 2012, nu avea cazier, însă mergea regulat la psihiatru înainte de incident. Adam Lanza, vinovat de a-şi fi ucis mama şi a fi omorât prin împuşcare 20 de copii şi şase membri adulţi ai personalului unei şcoli primare din Connecticut, înainte de a-şi lua viaţa, nu avusese niciodată probleme cu legea, dar fusese diagnosticat cu o „tulburare de personalitate“, precum şi cu sindromul Asperger. Anders Behring Breivik, în Norvegia, Jared Lee Loughner, în Arizona, Seung-Hui Cho în Virginia – lista criminalilor în masă stabilită în funcţie de afecţiunile lor mintale continuă. Realitatea este că decizia de a ucide, la întâmplare, un mare număr de oameni nevinovaţi, reflectă o gândire profund perturbată, care, la rândul ei, ar putea reflecta o boală mintală. Însă, contrar credinţei populare, aceasta nu înseamnă că toţi oamenii cu boli mintale prezintă riscul de a fi periculoşi sau violenţi. Credinţa că sunt astfel – şi reportajele care o alimentează – întăresc larg răspândita stigmatizare a celor cu boli mintale, accentuându-le suferinţa şi împiedicându-i să aibă o participare socială completă. Percepţiile publice asupra riscului de violenţă asociat cu bolile mintale sunt în dezacord cu faptele. În Statele Unite, de exemplu, aproximativ 42% din adulţi cred că un copil cu depresie poate deveni periculos. Iar 70% din americani cred că indivizii spitalizaţi din cauza unei boli mintale pot fi periculoşi. Însă, conform Asociaţiei Psihiatrilor Americani, persoanele cu afecţiuni mintale, care reprezintă aproximativ un sfert din populaţie într-un anumit an, comit doar 4–5% din delictele însoţite de violenţă. Deşi persoanele cu afecţiuni mintale sunt mai expuse riscului de a comite acte de violenţă dacă nu sunt tratate sau dacă abuzează de alcool sau de droguri, pos