Cel mai important lucru pentru susţinătorii dreptei este protejarea instituţiei familiei şi susţinerea pieţei libere. Acestea sunt realităţi imuabile, nu simple convenţii. Grecii de odinioară făceau paralela între problemele domestice şi treburile cetăţii. Ceea ce anticii vedeau cu atâta precizie şi claritate, modernii relativişti nu vor să înţeleagă: noi suntem grădinarii (iar nu stăpânii) ordinii naturale. Relaţia între culturăşi natură ascunde o poveste foarte veche şi complicată. Arhivele civilizaţiei europene scot la iveală momente sublime, în care spiritul uman depăşeşte opacitatea materiei şi produce opere de artă. Aşa s-au născut dialogurile lui Platon, sonetele lui Shakespeare, arcadele florentine, bisericile lui Ştefan cel Mare ori sculpturile lui Brâncuşi. Revolta omului împotriva naturii a luat, totodată, forma patologică a ingineriilor sociale (cu tot ceea ce înseamnă eugenie, colectivizare şi naţionalizare, controlul nevoilor, etc). În secolul XX, chipul hidos al utopiei naziste sau comuniste s-a născut din refuzul contingenţei istorice. Altfel spus, doctrinarii totalitarismelor n-aveau simţul realităţii. Mai binele avea să ajungă duşmanul binelui… Socialismul, de pildă, a fost mereu o încercare de ameliorare drastică a creaţiei divine. În mod fundamental, lumea e prost rânduită, spune Marx, iar explicaţia e simplă: relaţiile de producţie au nimicit visul egalităţii. Tot ceea ce, sub raport cronologic, precede naşterea revoluţiei reprezintă o sumă de eşecuri, vinovăţii şi complicităţi. Puterea politică, militară ori spirituală a fost mereu vinovată de exploatarea tacită a diferitelor clasele sociale. Socialiştii moderni ştiu, aşadar, mai bine decât oricine care e sursa răului social, aşa cum, pe vremuri, gnosticii înţelegeau originea căderii noastre în valea plângerii şi rotativa temporalităţii. Împotriva naturii, aşadar, marxismul pledează printr-un p