Dacă în perioada comunistă România devenise una dintre ţările cu tradiţie în domeniul turismului montan în ultimii ani cu mici excepţii ale unor ong-uri şi site-uri de specialitate nu putem observa o prea mare implicare a statului în acest domeniu Anul trecut am reuşit şi eu să-mi îndeplinesc unul dintre visele adolescenţei şi anume, cucerirea celui mai înalt vârf al ţării, nu pot vorbi de o performanţă deosebită în niciun caz raportat la numărul mare de turişti care păşesc pe minunatele meleaguri făgărăşene(peste 60% străini) însă ceea ce mă revoltă şi sunt convins că nu sunt singurul ar fi felul de promovare a turismului românesc. Pentru cucerirea celui mai înalt vârf al ţării potenţialul turist străin este nevoit să îşi petreacă un frumos sejur la cort sau într-o cabană al cărei interior nu s-a mai schimbat sau poate a decăzut ceva mai mult faţă de vremurile precedente, lipsa unui duş fiind omniprezentă cu toate că de cele mai multe ori la doar o aruncătură de băţ de cabană se găseşte o apă curgătoare. Sunt sigur că voi apostrofat de anumiţi oameni de munte sau ecologişti radicali însă aceasta e realitatea şi modernizarea ar trebui să se producă şi în acest sector al turismului românesc, un bun exemplu pentru mine îl reprezintă cabanele Ciucaş, Piatra Mare sau Diham.

Apariţia îmbogăţiţilor precum ciupercile după ploaie în spaţiul românesc post 89 precum şi o lipsă a educaţiei în domeniul turismului au dus la promovarea industriei micul şi grătarul, ceafa lată şi tricoul mulat pe burta revărsată, taraba kitsch şi nelipsiata bâtă de baseball, atv-ul şi jeepul, piţipoanca şi telecabina. Formele groteşti au ajuns atât de răspândite încât “promovarea turismului montan” pentru un renumit edil din zona Văii Prahovei se poate face în felul următor: defrişat jumătate de pădure cu scopul asfaltării unui drum forestier până în Valea Doftanei (orice comentariu asupra vi