În cariera mea jurnalistică destul de lungă am luat cunoştinţă cu justiţia de 10 ori. În trei cazuri am fost dat în judecată de diferiţi oameni de afaceri cărora le-am stricat socotelile şi m-au acuzat de calomnie.
Implicarea mea în alte şase procese s-a datorat calităţii de parte civilmente responsabilă (ca director de ziar), fiind obligat să-mi apăr colegii daţi în judecată tot pentru presupuse calomnii. Am câştigat toate procesele la primele instanţe ori la recurs, pentru că investigaţiile de presă, atât cele personale cât şi ale colegilor ziarişti, fuseseră făcute fără cusur.
Nici o instanţă nu putea decide altfel, deşi am avut parte şi de judecători pe care îi simţisem partizani. Noi prinsesem hoţii la furat, însă aceştia vroiau să scape de cătuşe prin minciună.
Când începusem să cred că justiţia din România a luat-o pe drumul cel bun, am trăit o dezamăgire. Era în februarie 2006. Ţara noastră încheiase negocierile de aderare la Uniunea Europeană şi îşi concentra eforturile în direcţia promovării examenelor de „corigenţă” la Capitolul 24 – Justiţie şi Afaceri Interne (JAI). Se angajeze să înlăture, unul câte unul, celebrele „steguleţe roşii” întrate în procesul de monitorizare numit Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV).
Suntem în februarie 2013, dar Capitolul 24 JAI ţine în pe mai departe România pe…jar. Şi asta pentru că în Justiţie încă avem judecători care dau sentinţe neconforme cu adevărul şi dreptatea. O fac dezlegaţi la ochi.
Aşa a fost şi în februarie 2006, când două judecătoare îmbătrânite în rele şi-au pus ochelari de cal şi au dat o decizie partizană strigătoare la cer. Pe scurt, lucrurile au stat în felul următor: ziarul la care lucram apărea de luni până vineri, inclusiv. Redactorii aveau liber numai sâmbăta. Patronul a decis ca ziarul să apară şi sâmbăta, angajându-se să mărească în mod corespunzător şi lefurile
