O poveste despre comunism și spațiul concentraționar, despre tortură și torționari, despre teatru și despre păpuși, despre oameni care suferă și despre o viață desfășurată pe alte coordonate, „Matei Brunul” de Lucian Dan Teodorovici este unul dintre cele mai valoroase romane contemporane.
Publicat la Editura Polirom și deținător al Premiului literar „Augustin Frăţilă” oferit de compania Philip Morris Trading, „Matei Brunul” este o poveste care te cucerește încet și sigur, pagină după pagină. Este o narațiune despre spațiul concentraționar comunist, despre victime și torționari, despre destin și însingurare, dar, mai mult decâta atât, este o poveste despre un om care nu mai are memorie.
Primele rânduri stranii, misterioase, despre „îngrijitorul de păpuși” și prietenul lui Vasilache deschide nenumărate poteci spre un univers trist și absurd: „Magazioner? Îngrijitor? De ce-ar fi avut nevoie păpușile să fie îngrijite, de vreme ce exista o pictoriță care le reînvia oricând culorile, de vreme ce hainele le erau cusute sau, la nevoie, cârpite de-o maistră de croitorie?”
Însă traseul este fals... Lumea care se întrevede nu este cea a păpușilor, ci o lume a cruzimii absolute, iar amestecul este irezistibil. „…Vasilache n-avea braţe din câlţi, n-avea braţe din paie, Vasilache avea mâini de lemn, care se îndoiau din coate, ca la om, Vasilache n-avea tije cu care să fie împins, Vasilache avea picioare cu care putea păşi, Vasilache avea sfori, Vasilache era diferit“.
După ce va fi cunoscut ororile închisorilor și lagărele de muncă, Brunul pare să fi uitat de sine însuși pentru a se dedica marionetelor, ducând un trai anonim și anodin, într-o lume cenușie și primejdioasă. Acolo, în întunericul celulelor, bărbatul a supraviețuit prin povești.
Calvarul începe în biroul unui anchetator „blajin” și se sfârșește în el însuși. Pe traseu, Brunul învață adevărate
