Christian coborî de pe mo­to­ci­cleta lui puter­nică şi trânti, pe iarbă, un ruc­sac.

Şi-a scos casca, şi-a şters fruntea nă­duşită, mi-a arun­cat o privire al­bas­tră şi... "Aici ai ce­va...." mi-a zis în colţul gurii. Am luat ruc­sacul de pe iarbă, l-am deschis şi am găsit o cutie. O cutie normală, de pantofi, în care se simţea că e ceva ce aluneca dintr-o parte în alta. Am deschis cutia şi, speriată, am aruncat-o pe iarbă... "Un porc...!". Făptura din cutie semă­na, ce-i drept, cu un purceluş, dar par­că era prea mic ca să fie şi ade­vărat. Şi totuşi, era... A început să ţopăie, că altfel nu pot să zic, pe iarbă, scoţând sunete de răţuşcă de plastic... Mă uitam uimită la mo­totolul acela roz cu negru, ce părea că are pantofiori cu toc, deşi nu ştia să meargă bine, dar care era plin de viaţă. Ţopăia, cădea, zbâr­­­nâia, se ridica şi iar cădea, se lupta cu iarba şi cu trupul ei cel grăsuţ, ce mai dorea să trăiască din tot sufleţelul. Am luat-o în braţe, am liniştit-o şi, pe când în­cercam să o privesc în ochi­şori, simţeam cum bătăile inimii devin din ce în ce mai liniştite. M-a pri­vit şi pur­celuşa, cu toată mirarea lu­mii, şi cred că şi-a pus între­barea: Ma­ma?!... Şi uite aşa, că­lare pe o mo­tocicletă de curse, dintr-o cutie de carton, şi-a făcut intra­rea în viaţa mea un pur­celuş roz, roz, cu pete negre şi pantofi cu toc. "Ce fac eu cu un pur­­cel?", am între­bat, dar Chris­tian m-a liniştit. "E pitic... e un pur­­cel pitic, nu creşte mare, o să îl ai pe lângă casă, ca pe un că­ţel...". Toţi membrii echi­pei de ne­cu­­vâ­ntă­toare au apărut re­pede, pen­tru a saluta noua crea­tură. Că­ţeii se uitau curioşi, pi­sica l-a scui­pat şi a plecat dem­nă, "Eu cu din ăştia nu vorbesc", iar găi­nuşele s-au bu­lucit la uşa căsuţei lor, pen­tru a privi mai bine fiinţa roz. Pă­rea că-şi dau cu părerea: "Mmm, eu cred că ştiu ce e, am mai văzut eu o chestie ca