Mi-aduc aminte, cu ani în urmă, îmi povestea un veteran de război despre un pădurar aflat în prag de pensie. Vârstnic fiind şi bun cunoscător al „aurului verde” i s-a cerut, la masa festivă (şi… verde, pe deasupra), împănată cu cele vânătoreşti, să spună câteva cuvinte. La care, „împricinatul”, unul Tiron, a ridicat pălăria, şi-a îndreptat capul spre înalturi şi a rostit: „Pădure, dragă pădure, verde te-am găsit, verde te-am lăsat, dar puţin mai rară…”. Nu ştiu cât adevăr este în această zicere, dar adevărăciune, azi, este cât cuprinde…

Dacă stai la sfat cu oamenii satului, cu oamenii cu părul nins, afli lucruri nenumărate. Probabil, de aceea se zice că dacă n-ai bătrâni să-i cumperi…

Am avut bucuria de a sta la sfat cu domnul Gheorghe Starciuc, zis Iuri, născut prin 1933. A lucrat o viaţă la butini, în pădure (peste 36 de ani). A lucrat prin pădurile de la Semenciuc, Pojorâta, Falcău, Cârlibaba. Am înţeles că în lunile mai-iunie se tăia lemnul pentru coajă, care era folosită la dubitul pieilor din care se obţineau opincile. Lemnul cojit rămânea pe loc până toamna, când era transportat la fabrica din Pojorâta. Coaja de molid, amestecată cu cea de arin şi sare constituiau soluţia pentru dubitul pieilor, a celor de porc, dar şi a celor de la baranii bătrâni. Apoi, pieile se tăiau în bucăţi de 1-2 m şi se agăţau pe perete, la uscat. Opincile confecţionate din piei nu erau toate la fel. Unele aveau gurgui, un fel de vârf, mai ales pentru femei. Altele, aşa-zise „nemţeşti”, erau fără gurgui, cu partea din faţă plată, pentru ca bărbaţii care lucrau în pădure să nu se împiedice în cepuri.

Am mai înţeles că brânza de oaie se păstra în bărbânţe (vase din lemn, bine etanşate) şi apoi aşezate undeva în preajma casei, fiind acoperite cu cepuri, adică crengi de molid. În ziua de Crăciun brânza era excelentă.

Lemnul pentru construcţii se tăia în mod specia