Se împlinesc astăzi, 5 martie, 60 de ani de la moartea “Numărului 1 de Acolo”, după cum se exprimau cu multă pioșenie măruntele personaje internaționaliste din cartea lui Koestler, Întuneric la amiază. Cunoscut, după caz, ca unchiul Joe (așa cum îl prezentau media occidentale), munteanul de la Kremlin (în caracterizarea lui Mandelstam), marele Vozhd (lider) sau părintele, Stalin moare pe 5 martie 1953 și lasă în urmă o teribilă moștenire. Rescrierea istoriei după noi canoane, ca rezultat al decesului cu pricina, a făcut parte din acest mare efort de re-evaluare a narațiunii despre stalinism. Demiurgul unei funeste paradigme politice, sociale și ideologice, Stalin atrage prin moartea sa, evident involuntar, o profundă reevaluare epistemică a aparentei imuabilități a sistemului sovietic. După momentul 1953, renasc practic criticile interne, dezavuările varii ale moștenitorilor imperiului, ori tentativele mai mult sau mai puțin explicite de a infera o distincție mai clară între romantismul leninist al începuturilor marii aventuri (considerat legitim) și excesele, pasămite pervertite din punct de vedere ideologic, ale epocii staliniste.
În Occident, lucrurile intră și ele, treptat, într-o dinamică epistemică nouă și, în 1975, cu ocazia conferinței Fundației Rockefeller din Bellagio (Italia), termenul de stalinism pătrunde cu drepturi depline în vocabularul sovietologiei (în detrimentul celui de totalitarism). Evenimentul rezultă într-un volum coordonat de unul dintre marii săi organizatori: Robert C. Tucker, Stalinism: Essays in Historical Interpretation. Începând cu acest moment, deci abia la două decenii după moartea lui Stalin, dar profitând de respectivul episod biografic marcant, politologia occidentală începe să suprapună tot ceea ce îndeobște era rezervat reprezentării totalitarismului, strict peste perioada stalinistă, separând-o destul de categoric de
