La aproape patru decenii de la dezafectare, închisoarea din Sighetu Marmaţiei încă este o amintire neagră în istoria comunismului. Este locul unde peste 200 de oameni au suferit chinuri inimaginabile şi probabil cea mai de temut închisoare din perioada comunistă.

Construită în 1897 de autorităţile austro-ungare, cu ocazia aniversării „primului mileniu maghiar“, închisoarea de la Sighet urma să devină locul de detenţiei a peste 200 de deţinuţi, opzanţii regimului comunist. Primul eveniment important din istoria penitenciarului a avut loc în august 1948, atunci când închisoarea de la Sighet a devenit loc de detenţie pentru un grup de studenţi, elevi şi ţărani maramureşeni, dintre care o parte trăiesc şi azi la Sighet.

În 1948, după ce regimul comunist s-a consolidat, Sighetul a devenit o închisoare pentru oponenţii regimului. În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni, unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi. Majoritatea aveau peste 60 de ani. În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. Penitenciarul era considerat „unitate de muncă specială“, cunoscută sub numele de „colonia Dunărea“, dar era, în realitate, un loc de exterminare pentru elitele ţării şi în acelaşi timp un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi kilometri.

Printre cei încarceraţi s-au numărat: Aurel Baciu (decan al barourilor de avocaţi din Tg. Mureş şi Timişoara, subsecretar de Stat în Ministerul Justiţiei în guvernul Octavian Goga, decedat în 1953); Constantin Argetoianu (fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de Justiţie, ministru de