N. Ceauşescu nu are încă un biograf de talia lui Simon Sebag Montefiore (Stalin: The Court of the Red Tsar, Vintage Books, 2005), cel care a împletit atât de ingenios sursele istorice. Cred că putem să ne pronunţăm însă, pe baza izvoarelor disponibile, asupra evoluţiilor radicale în direcţia ideologizării brutale a regimului politic din România de după 1971/1974.

Mi se pare demnă de luat în seamă ipoteza că „Tezele din Iulie 1971“ nu vin din senin. Momentul decisiv al tentativei de „restalinizare“ parţială este pregătit de evoluţii semnificative la nivel politic şi legislativ, înscriindu-se în dinamica de acaparare a puterii iniţiată de N. Ceauşescu. Ceea ce a văzut în China şi Coreea de Nord în iunie 1971 poate doar i-a întărit lui N. Ceauşescu orientări ideologice deja formate. În esenţă, Ceauşescu rămăsese un (potenţial) stalinist – aici sunt de acord mai mulţi autori, altminteri împărtăşind opţiuni istoriografice diferite, dacă nu chiar opuse (Vladimir Tismăneanu şi Florin Constantiniu). Acest stalinist, din motive strategice, şi-a camuflat sau cenzurat pornirile şi opţiunile deprinse cu precădere în anii 1940 şi 1950; scopul era de a câştiga timp, susţinere şi de a-şi consolida baza de putere.

În mai multe locuri amintirile lui Ion Gh. Maurer stau sub zodia istoriei contrafactuale şi a glorificării lui Gh. Gheorghiu-Dej, dar sunt plauzibile când este vorba de zugrăvirea lui N.C. ca stalinist: Ceauşescu „nu avea cum să fie de partea măsurilor de liberalizare întreprinse de cehoslovaci. El nu voia nici democraţie, nici economie liberală. Şi puţinul pe care îl făcuse Dej în privinţa aceasta îl stârpise. Ceauşescu nu voia să facă un regim mai liberal, n-avea cum să fie de acord cu ceea ce făcuseră cehoslovacii, dimpotrivă, îngrădea, pe zi ce trecea, libertăţile din interiorul ţării“ (Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, în L