Am auzit, în vremea din urmă, cîteva voci decise să apere declaraţiile guvernului român cu privire la Schengen invocînd, între altele, o replică a subsemnatului, la sfîrşitul unei conversaţii cu Madeleine Albright.

Pentru rigoare istorică, mă simt obligat să fac cîteva precizări. Da, am spus dnei Albright, la Washington, că aderarea la NATO este o prioritate a statului român, că, pentru integrarea noastră în organizaţia cu pricina, avem solide argumente politice, geopolitice şi tehnice, pe scurt, că ceea ce depinde de noi am făcut. Restul e o hotărîre de ordin contextual, inevitabilă în fapt, chiar dacă încă aproximativă în timp. Cînd „momentul” deschiderii uşilor va fi venit - am adăugat în încheiere, cu un subton de umor - daţi-ne un telefon. Era, în fond, un fel de a spune: n-are rost să luăm mereu totul de la început, să facem, iarăşi şi iarăşi, inventarul atu-urilor noastre, al beneficiilor reciproce care decurg din includerea noastră în structurile NATO. Ştiţi ce vrem, ştiţi cît de intens vrem ceea ce vrem, ştiţi că îndeplinim criteriile cerute. Decizia este, acum, la dumneavoastră. Cînd o veţi lua, sunaţi-ne! (Detalii despre acest episod se pot găsi în cartea fostului ambasador american la Bucureşti Jim Rosapepe, apărută în 2009, cu titlul „Dracula is Dead”).

Pentru ca situaţia de atunci să semene cu cea de azi, ar fi trebuit să-i vorbesc doamnei Albright cam în felul următor: dacă nu ne primiţi în NATO pînă săptămîna viitoare, aflaţi că vom scoate aderarea de pe lista noastră de priorităţi. Nu înţelegem să cerşim în genunchi un privilegiu, cînd, de fapt, e vorba de un drept al nostru decurgînd din calitatea de popor demn, aflat, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, de partea aliaţilor. Nu ne vreţi? Atunci nici noi nu vă vrem. Am trăit atîta timp fără NATO (ba chiar împotriva lui), putem trăi foarte bine şi fără! Ar fi fost un discurs gr