Modalitatea în care actuala putere - ca şi cea precedentă, de altfel - se raportează la provocările fireşti apărute în calea integrării în structurile europene ţine de un anumit compotament în politica externă pe care România nu-l experimentează, de ieri, de azi.

Ba chiar din momentul apariţiei şi consolidării statului român modern. În 1883, ţara care ne ajutase în obţinerea independenţei, Germania, ne-a impus aliaţa cu Austro-Ungaria pentru a garanta regatul României, încă fragil şi aflat periculos de aproape de o Rusie mereu în expansiune. A fost un tratat ţinut departe de ochii şi urechile opiniei publice, care n-ar fi acceptat niciodată o alianţă cu o monarhie dualistă asupritoare a românilor.

În 1914, când Puterile Centrale au intrat în război, România a preferat o neutralitate binevoitoare Antantei, de partea căreia am şi intrat în război doi ani mai târziu. După dezastrul iniţial din 1916, soldat cu ocuparea a trei sferturi din teritoriul naţional, victoriile din vara anului 1917 au menţinut existenţa unui stat român redus la o porţiune din Moldova, o situaţie fragilă, mai ales în urma revoluţiei din Rusia care a scos această ţară din conflict. România a decis să situaţia este fără scăpare şi a semnat pacea de la Bucureşti, în fond o capitulare. Dar lucrurile s-au schimbat rapid în vara şi toamna anului 1918, iar noi am schimbat din nou tabăra. Deşi au existat obiecţii în tabăra aliată, sutele de mii de ţărani morţi pe câmpurile de luptă ne-au dus acolo unde nici nu speram cu un an înainte, la cuprinderea tuturor românilor într-un singur stat.

În perioada interbelică am rămas fideli alianţelor noastre, atâta timp cât ambianţa a rămas relativ calmă. Dar, după 1933, revenirea Germaniei în prim-plan a complicat lucrurile. În ciuda încercărilor de apropiere venite de la Berlin, România a rămas ferm de partea Aliaţilor, până când a interveni