S-a dus dintre noi un... risipitor...un fel de pasăre rară.

Cu totul aparte. Nu semăna cu nimeni. Era unicat. Era conştient de lucrul acesta şi se purta ca atare. A avut două mari plăceri: Viaţa şi Teatrul! Când se alinta, îi plă­cea să spună că şi-a greşit cariera: trebuia să se facă mu­zician. Într-adevăr, avea o ureche cu un înalt grad de percepere şi mânuia acordeonul ca un acrobat! Ciu­dat: în viaţă se cam bâlbâia, ceea ce pe scenă nu se-ntâm­pla: "Nnu mmă bâl bâl bâi, am o exex pri vorbire mai lentă", explica el, cui se nimerea să-l asculte. Restaurantele Ber­lin, Athèné-Palace, Cina, Capşa, Ambasador, Mon Jardin, Carul cu Bere, Singapore, Peştera, Pes­căruş, Mărul de aur, Podgoria, Mignion sau Fraţii Chivu, Mc. Monis, Şarpele Roşu au fost sediile unde trona, oficia, cânta, împreună cu prietenul său Gigi Dinică, duios acrişorul şlagăr, unde recunoştea, fără să-l oblige nimeni, că: "Am mai făcut câte-o beţie/ am mai iu­bit nişte femei/ m-am vândut la galerie/ pentr-un bi­let de câţiva lei". Nu frecventa bombele. Avea oroare de sor­did. Părea şi era deasupra coteriilor, bârfelor, intri­gi­lor. Părea că n-are ambiţii. Da impresia că nu-l intere­sea­ză succesul. Era singurul care lângă Mircea Şeptilici nu părea şofer sau electrician. Deşi era din Ghimbav, un sat de lângă Braşov, avea o eleganţă înnăscută, en­gle­zească. A făcut în tinereţe o pasiune devastatoare pentru o tânără olteancă năbădăioasă, ce l-a părăsit pen­tru un superb gay, ceea ce i-a distrus pentru o periodă de timp moralul, găsind uitarea în alcool. Nu scria poezii, dar ar fi putut. Îi plăcea să joace rolul cinicului. A avut de toate: haine elegante, conturi bancare, roluri, femei, prieteni, bicicletă, motoretă, chiar şi o puşcă, cu care se lăuda că îl aşteaptă pe proprietarul aparta­men­tului unde locuia, dar mai ales simpatie unanimă, ceea ce nu l-a făcut să fie nici suficient, nici în