"Există fiinţe al căror destin este să se întâlnească. Oriunde ar fi, oriunde s-ar duce, într-o bună zi, se vor întâlni". Claude Gallay
Povestea mea începe în urmă cu mai bine de 12 ani, într-un oraş situat pe malul râului Târnava Mare, aproape de inima României. Pe atunci, locuiam într-un cartier de blocuri, dar părinţii mei începuseră construcţia actualei noastre case. Într-o zi am realizat că printre schele, moloz şi materialele de construcţii, aveam un musafir; era o căteluşă de talie mică spre medie, neagră ca pana corbului, cu o cravată albă în jurul pieptului, pete albe pe lăbuţe şi vârful cozii şi cu o pereche de ochişori migdalaţi, blânzi şi cu un botic tare expresiv. "Stă de ceva vreme pe aici", ne spuse un muncitor, "e de prin cartierul acesta şi toţi îi spun Negruţa".
La început, trebuie să recunosc că am privit-o reticentă pe Negruţa, mă gândeam că e o întâlnire trecătoare, dar n-a fost să fie aşa. Negruţa stătea zilnic cu muncitorii şi ne aştepta bucuroasă atunci când mergeam la casă, iar noi o răsplăteam cu mâncare şi o mângâiere... O mângâiam, iar ea savura alintul plecându-şi uşor capul şi închizând ochii de plăcere. Pesemne că nu prea fusese ea mângâiată în viaţa pe care o dusese până la momentul în care ne întâlnise pe noi.
Până să ne mutăm în noua casă, Negruţa ne conducea de fiecare dată pe drumul nostru spre apartamentul blocului în care locuiam. La început ne-a condus până la prima intersecţie, după aceea până la trecerea de la linia ferată, apoi până la marginea cartierului, până la bodega din vechiul cartier de blocuri şi, curând, până la primul bloc din vechiul cartier, iar în final, până în faţa blocului nostru. Mare ne-a fost mirarea când într-o după-amiază, ne-am trezit cu Negruţa în faţa blocului şi toţi vecinii se mirau de ea, întrebându-se a cui o fi şi pe cine o fi aşteptând. Nu mai fu
