((Apărut în Dilema veche, nr 339, 12-18 august 2010)
Un gînd despre iubire la Pascal
Într-un „Discurs despre pasiunile iubirii“ al cărui manuscris a fost descoperit de Victor Cousin la mijlocul secolului al XIX-lea, Blaise Pascal, încă neconvertit (ceea ce, pentru unii, pune în discuţie autenticitatea manuscrisului), vorbeşte, neaşteptat de liber, despre amorul lumesc. Una dintre temele discursului este perfecta înrudire dintre iubire şi raţiune. Poeţii greşesc – spune Pascal – cînd îşi imaginează că iubirea e oarbă. Există, chiar şi pentru cele mai furtunoase pasiuni, premise şi justificări solide, fie ele şi nemărturisite sau nevalidate de conştiinţa diurnă. Cu alte cuvinte, e falsă ideea că iubirile vin asupra noastră ca o pacoste, ca o fatalitate, ca un impuls neptunian irepresibil. Observaţia atentă şi un spirit analitic bine exersat vor descoperi, întotdeauna, motivaţii lăuntrice şi determinări contextuale, de natură să explice disponibilitatea insului faţă de „atacul“ îndrăgostirii. Inima are – după faimoasa formulare a lui Pascal însuşi –„raţiuni“, pe care „raţiunea nu le cunoaşte“. Dar ele nu sînt mai puţin raţiuni. Fapt e că iubirea e, simultan, patimă şi gînd, sentiment şi idee, foc şi lumină. Şi tocmai ca „gînd“, ca angajare mentală (la fel de intensă pe cît e de intensă angajarea afectivă şi cea trupească), iubirea se poate epuiza în obsesivitate. Iar obsesivitatea e primejdioasă. Iată textul lui Pascal: „Ataşamentul pentru unul şi acelaşi gînd istoveşte şi ruinează spiritul omului. De aceea, pentru soliditatea şi durata plăcerii de a iubi, trebuie, din cînd în cînd, să uiţi că iubeşti. Nu comiţi, prin aceasta, o infidelitate, căci nu iubeşti pe altcineva. Pur şi simplu îţi refaci forţele pentru a iubi mai bine. Iar asta se întîmplă fără să-ţi dai seama; spiritul merge de la sine în acest sens; natura însăşi o vrea şi o porunceşte. Trebuie
