Într-un articol scris săptămâna trecută am adus în discuţie viitorul copilului: cum e mai bine pentru el, pentru părinţi şi familie, pentru toţi laolaltă, cum şi cât de repede se ajunge acolo, oare ăla micu are şanse, e mai bine la ASE sau la Drept, sau mai bine în America, cât şi pe cine trebuie să plătim ca să ne spună asta, or să ne ajungă banii până termină şcoala etc. etc.

Şi articolul se încheia cu o întrebare clară şi explicită, la care ştiam că nu se va încumeta nimeni să răspundă deschis, fără echivoc:

Gândindu-va numai şi numai la binele copilului şi la viitorul lui a€“ şi de viitorul acela lung vorbesc, de până când va avea el însuşi copii în aceeaşi situaţie sau chiar după - când credeţi că e cel mai bine pentru el să îşi aleagă un drum în viaţă, să decidă în ce direcţie să o ia, în ideea că va merge pe acea cale mulţi ani de atunci înainte?

Răspunsul meu – pentru care părinţii vin să mă consulte – e puţin nuanţat: « Dacă vă permiteţi şi dacă nu sunteţi obligaţi să-l trimiteţi să munceasca mai repede, ca să-şi câştige existenţa, atunci cât mai târziu posibil, în a doua jumătate a primului ciclu universitar, poate chiar în al treilea an de facultate. »

Sigur, după un astfel de răspuns, cei mai mulţi părinţi consideră că mi-au dat banii degeaba pe consultanţă, sau, şi mai rău, că un asemenea sfat ar risca să-i pună carieră în pericol ăluia micu. Pentru că doar cu gândul la carieră e pusă această întrebare din partea părinţilor, deşi răspunsul meu şi argumentaţia încearcă întotdeauna să meargă puţin mai departe de asta.

Pentru că în societatea în care trăim fericirea pe termen mediu şi lung a lui ăla micu e acelaşi lucru cu succesul în carieră, iar cariera e cu atât mai bine construită şi mai solidă cu cât e începută mai din vreme - crede şi zice mai toată lumea.

Şi, dacă s-ar putea sări peste şcoală şi să se facă ăla m