Mircea Cartarescu vorbeste despre „razboiul impotriva intelectualilor”, iar un strain care l-ar auzi ar putea crede, pe buna dreptate, ca in Romania carturarii sunt prigoniti precum evreii in cel de-al doilea razboi mondial. Omul nu se limiteaza la problema pe care o are cu viziunea si persoana din fruntea ICR. Nu afirma ca, in cel mai rau caz, Institutul si-a abandonat misiunea pentru care fusese infiintat si marii scriitori ai gliei trebuie sa razbata prin forte proprii afara (asa cum unii au facut-o si inainte de a exista ICR!), ci pentru Cartarescu viata fara ICR e un pericol de moarte.
Sa presupunem ca as fi tentat sa cred ca opera sa e la nivelul unui adolescent talentat, m-as putea simti indreptatit din cauza asta sa il exclud si sa-l numesc autor de mana a doua? Raspunsul e evident, insa acesta este mecanismul prin care el ii judeca pe cei care nu-i impartasesc credintele, ideologia si viziunea. Nici nu mai e nevoie sa ajungem la opera, monologul le-a innegrit deja mintile. Problema e ca sunt tentat, de data asta pe buna, sa-i privesc discursul public drept o poezie, altfel el fiind o halucinatie in toata regula.
Atitudinea nu e unica. Lui i se adauga Liiceanu, Plesu si Patapievici, toti limitand cultura la cercul grupului lor. Restul e minor, in cel mai bun caz, daca nu dusman! Tendinta o regasim adesea. A fost exprimata sublim de gandirea lui Noica, de exemplu, care a dat viata celebrei butade – cultura mare versus cultura minora. (Vorba lui: daca nu stii germana, greaca veche si latina, matematica si daca nu ii citesti pe Hegel si Heidegger in original, degeaba te-ai mai apucat. Ce-i drept incarcat de atata spirit, ganditorul de la Paltinis a ratat stiintele moderne, dar in lipsa de fonduri e de inteles de ce discursul misticoid e usor de asumat si dezvoltat.)
Toti initiati in atmosfera elitista a singurului mare adevar – Cultura – Ples