Pentru mulţi dintre bucureşteni sau dintre cei care doar locuiesc în Capitală, România se reduce la acest oraş şi, sezonier, poate la Valea Prahovei, iarna, şi Litoralul, pe la Mamaia sau Vama Veche, vara. Şi cam atât!

În realitate, România nu se limitează la acest 10% din ţară, adevărurile ei dureroase sunt mult mai complexe şi mai numeroase, aserţiune care nu trebuie abstractizată a fi corectă doar din perspective turistice.

Prin tradiţie, cam în fiecare vară, în perioadele de vacanţă diplomatică, corpul ambasadorilor şi acreditaţilor diplomatici la Bucureşti efectuează o vizită turistică prin ţară, iar dacă destinaţia este Bucovina şi mânăstirile ei minunate, obişnuit se face o escală şi pe la Iaşi. Aceşti oameni descoperă uimiţi că oraşul este de fapt un spaţiu dăruit, care merită văzut, că sunt destule obiective de spiritualitate, istorie şi cultură care au pe deplin atributul unicităţii pentru a merita să fie păstrate în memoria afectivă care defineşte mai bine şi complet România.

Evident, nici aceşti ambasadori şi nici turiştii români obişnuiţi nu ajung să cunoască realităţile mai puţin turistice, de fiecare zi, din integralitatea judeţului, din localităţile care au rămas încremenite undeva, între sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.

E drept că sunt din ce mai puţini românii care chiar îşi cunosc ţara şi vecinătăţile, lumea bună nu mai pierde vremea ca să le descopere, nu mai are timp, răbdare şi bani, pare mai atractiv să petreci o vacanţă în Grecia sau Sărbătorile în Dubai, decât să cauţi de nebun Săpânţa prin Maramureş ori Peştera Urşilor prin Apuseni, Lacul Roşu sau Sfânta Ana, Muzeul Brukenthal din Sibiu sau Muzeul Aurului din Brad. Poate că lumea a deprins obiceiul mai păcătos de a vedea numai partea urâtă a realităţilor româneşti, lumea satului plin de cârciumi, beţivi şi atrocităţi, aşa cum le prezintă generos tel