Vreme de vreo cinci ani după Revoluţie, unul dintre cele mai îndrăgite refrene ale celor care încercau să justifice corupţia din rândul magistraţilor, era acela că sunt prost plătiţi şi, în consecinţă, supuşi tentanţiilor. Anomalia a fost corectată cu vârf şi îndesat de-a lungul guvernărilor care au urmat, astfel încât astăzi magistraţii sunt printre cei mai bine plătiţi bugetari, cu sume care variază – în funcţie de grade şi vechime – de la 50.000 până la peste 200.000 de lei. Adică între 10.000 şi 40.000 de euro. Mai mult şi decât preşedintele, şi decât premierul, ca să nu mai vorbim de bieţii miniştri, care abia-şi trag zilele dacă n-ar primi nişte CA-uri sau alte bonusuri.

În aceste condiţii, omul simplu care vede în judecător un Dumnezeu cu putere de viaţă şi de moarte asupra sa, aşteaptă un comportament pe măsură: omul în robă trebuie să fie un apostol al dreptăţii şi al respectului legii. Că lucrurile nu stau deloc aşa ne-o dovedeşte „cronica neagră” zilnică în care, pe lângă crime, jafuri, traficuri de tot felul întâlnim cu regularitate magistraţi prinşi cu mâţa-n sac.

Adică prestând dreptatea după un mercurial ca la piaţă. Desigur, îţi trebuie o structură psihică solidă ca să rămâi corect şi cinstit într-un mediu în care necinstea şi incorectitudinea sunt reguli de viaţă. Să şti că de decizia ta – irevocabilă – depinde soarta unui om şi că asta poate avea un preţ. N-am nici o îndoială că în sistem sunt nu puţini astfel de oameni. Ei, însă, nu mai fac regula. Regula o fac cei care induc cel puţin nedumerire prin deciziile lor pe care nu sunt obligaţi să le motiveze fiind, nu-i aşa, inamovibili.

Am încercat să mă pun în situaţia celor două doamne judecătoare de la Curtea de Apel Bucureşti: Viorica Dinu şi Antonela Costache. Persoane respectate şi cu autoritate. La ele ajungeau de regulă cele mai complicate dosare – peste