Cererea în căsătorie
- Dacă vrem să trăim în cuplu, trebuie să acceptăm că în relaţiile îndelungate, pasiunea îşi pierde treptat importanţa, înlocuită de prietenie -
"Ascultă", spune Venera, după ce a intrat în casă ca o furtună şi a trântit pe masa din bucătărie două sticle de vin roşu şi două porţii de mâncare chinezească. "Ieri seară, Eugen m-a cerut în căsătorie". Se prăbuşeşte pe un scaun şi nu arată deloc ca şi cum ar avea de gând să-mi ceară să-i fiu domnişoară de onoare la nuntă. "Şi?", întreb eu prudentă, în timp ce destup una din sticlele de vin. "Care să fie problema?". Eugen e prietenul Venerei de patru ani şi mai bine, de când s-a încheiat ultima ei legătură nechibzuită, cu un bărbat însurat. A intrat în viaţa ei fără surle şi trâmbiţe şi, liniştit, cum îi e felul, nu s-a mai dat dus de lângă ea. Cei doi au depăşit conflictele uzuale ce apar în relaţia dintre doi oameni normali, şi-au permis fiecare, din când în când, câte o libertate nevinovată şi se înţeleg cât se poate de bine. Aşadar, care să fie problema?
"Nu-l iubesc", declară Venera şi bea din paharul cu vin.
La un răspuns atât de dramatic nu mă aşteptasem. "Atunci, de ce sunteţi împreună?", o întreb. "Pentru că ne distrăm de minune, ne înţelegem perfect, ne simţim bine când ne iubim, pentru că ştiu că pot avea încredere în el, pentru că râdem mult împreună şi, pur şi simplu, pentru că e cel mai bun prieten al meu".
"Ce spui tu este mult mai mult decât declară despre ele nenumărate alte cupluri", constat eu. "Da", insistă Venera, "dar te poţi mărita cu un bărbat, fără să-l iubeşti? Vreau să zic, în sensul romantic?".
Iubire! Ce e iubirea? Un sentiment. De obicei, unul copleşitor, desigur. Nu-mi vine în minte nicio definiţie universal valabilă a iubirii, pentru că fiecare din noi o încarcă cu ce-i convine: pasiune, atracţie erotică, afinităţi suf
