Am reuşit şi eu să văd cap-coadă un episod din serialul otoman dedicat lui Suleiman... Mai ales că aveam în memorie cartea lui Vintilă Corbul şi Eugen Mircea Burada ”Roxelana şi Soliman”...Vă spun din capul locului precum aş fi un bun turc... ce nu sunt : filmul este o misitificare a adevăriului istoric. Dibace. Căci , respectă adevărul. Nu şi realitatea.

Dacă v-aţi prins, el serialul, spre deosebire de cartea citată, este o înşiruire, un dezmăţ al intrigilor îndeobşte muiereşti, cadânerii, intrigi de Serai, intrigi de alcov. Realizat cu cele mai comerciale, mondene mijloace: intriga amoroasă, sexuală, costume de epocă fabuloase, bijuterii, decoruri tot de epocă, deci un ambient de nota zece.

Şi actori frumoşi, chipuri contemporane, cu coafuri moderne, care dau uneori un aspect penibil tradiţionalelor turbane. Mă uitam la tunosarea unora: parcă e făcută direct de stilistele din Hollywood. Să nu mai vorbim despre figurile spiritualizate ale personajelor care nu au deloc de a face cu epoca.

La urma - urmei, la acea epocă, era o epocă a brutelor, mai toţi masculii erau raşi în cap sau aveau coada aia împletită pornită din creştet. Arătau mai spre sălbatici, mai spre brute - nu mă refer musai la turci ci la fizionomia epocii... – căci, cum puteau fi principalii războinici şi politicienii unui imperiu? Ca Tom Cruise?

Dar cinematofrafic, televizionistic filmul, adică PRODUSUL e unul de succes, se caută, se cumpără, se priveşte. Fiindcă, iată, turcii - ca şi sud-coreenii cu filmele lor la fel de etno - folclorice, colorate, pline de intrigi, dar cu mult sânge, cu multă cruzime - au găsit peste celebrele reţete hollywoodiene un drum comercial spre telespectatotii deja sătui de ”dictatura” filmului american.

La noi nu există aşa ceva. Noi ne exhibăm ţiganii în seriale seculare cu coloritul şatrei româneşti. De parcă am fi mândri că suntem ţigani.