În jurul legilor siguranţei naţionale există, în România, o veritabilă conspiraţie. A tăcerii. În sensul că, de câte ori cineva face referire critică la ele, gestul este asimilat unui fel de atentat. De parcă persoana respectivă se atinge de ceva sacru. Este atât de sacră noua securitate a României? A devenit ea un fel de castă intangibilă? Şi care, de acolo, din umbră, conspirată fiind prin legi bine ticluite şi apărată cu mâna forte, face şi desface în România? Care este, de fapt, situaţia? Ce poate face, în acest sens, o majoritate parlamentară de 70 la sută?

Românii, când ne-au dat un vot fără precedent, au făcut-o pentru a trăi mai bine, sub un guvern mai bun, dar şi pentru a-i scăpa de regimul Traian Băsescu. Care personifica răul. Să o spunem pe şleau. În acest moment, românii nu o duc mai bine. Poate că nu a fost suficient timp. Şi nici nu există, încă, probe indubitabile că avem un guvern mai bun decât celălalt. Ci doar că este mai bine intenţionat. Dar, până la proba indubitabilă a bunei guvernari, mai sunt examene de trecut. Şi nici nu i-am scăpat pe români de regimul Traian Băsescu.

Ce este, în definitiv, acest regim? Este Traian Băsescu răul răului? Sau este doar expresia sa vizibilă? Un simbol al răului? Un exponent al răului? Şi, dacă nuanţa aceasta este înţeleasă şi admisă, atunci cine se ascunde în spatele său? Unde sunt rădăcinile răului?

Intru direct în subiect. Rădăcinile răului pot fi indentificate în primul lor aliniament, prin instituţii conduse în mod mascat şi deturnate de la rolul lor constituţional de către Traian Băsescu. DNA, ANI, Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, CSM şi Curtea Constituţională. Al doilea aliniament sunt serviciile secrete, deturnate şi ele de către Traian Băsescu de la funcţia lor constituţională. Ei bine, aici este cheia, cred eu, a profundei crize de credibil