Episodul 7 din Cele zece porunci. Să nu traumatizăm şi mai mult copilul. Poate ar fi trebuit să încep cu aceasta.Trauma la copil este regulă. Este primul contact cu splendoarea planetei şi reprezintă supunerea necondiţionată la legea gravitaţiei.
Trauma de cele mai multe ori este nostimă. Câţi nu ne am amuzat când am văzut pe cineva căzând sau alunecând. De cele mai multe ori trauma este stupidă şi întotdeauna nedreaptă, ţintuind la pat un copil sănătos şi activ. Dacă în orice alt domeniu ne luptăm cu determinarea unei genetici nedrepte sau lipsa unei adaptări la noul mediu, aici ne lovim doar de neşansă.
Trauma este atât de frecventă încât fără teama de a greşi pot să afirm că mai bine de 80% din prezentările la cabinetul de ortopedie sunt de traumatologie.
Întrebarea care se pune este dacă noi am evoluat în tratarea pacienţilor noştri sau ne comportăm la fel de dogmatic ca acum 20-30 de ani. Şi vă pot spune sincer că NU.
Fie din cauza lipsurilor, fie din comoditate, fie din rutină aplicăm cu succes reţete ce au trecut proba TIMPULUI. Nu ne asumăm niciun risc.
Îmi aduc aminte că acum vreo 7-8 ani fata mea cea mică şi-a rupt mâna, o fractură simplă, specifică copilăriei şi i-am imobilizat-o în gips. Problema pe care bietul copil mi-a reclamat-o era ca gipsul mirosea foarte urât, iar după două zile chiar puţea. În momentul în care eşti tu personal implicat într-o problemă, aceasta capătă alta turnură şi începi să vezi lumea puţin diferit. Altfel ne priponim bieţii pacienţi în imobilizări îndelungate, lăsându-I să fermenteze în propria suferinţa.
Imobilizarea gipsată nu este bună, la bătrâni înseamnă condamnarea la moarte, la copii este generatoarea unui handicap ulterior imens.
Patologii asociate ca algoneurodistrofia, tulburări vasculare sau ischemice, atrofii musculare, redori articulare etc … sunt consecinţa imobilizărilor
