Decizând să monteze „Pălăria florentină” la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, regizorul Silviu Purcărete a întreprins trei acte cu semnificaţie simbolică.

Primul depăşeşte sfera artisticului şi o acoperă, mai curând şi la modul exemplar, pe aceea a moralei şi a sentimentelor. A durabilităţii şi a realităţii acestora. Sunt convins că marele artist revine la Naţionalul ieşean dintr-o imensă, dintr-o superbă, dintr-o nedezminţită prietenie pentru directorul acestuia, Cristian Hadjiculea, cu care a împărţit bune şi rele încă de pe vremea tinereţii lor creatoare, petrecută la Teatrul Mic din Bucureşti.

Ne reamintim cu toţii că, în urmă cu vreo câteva stagiuni, Silviu Purcărete a mai acceptat o invitaţie de a lucra la Iaşi. Era pe vremea îndelungii, interminabilei renovări a clădirii, fapt consemnat într-un chip specific în partea finală a spectacolului. Poate că atunci Silviu Purcărete nu a făcut cea mai bună opţiune repertorială. Nu cred că Uriaşii munţilor înseamnă o izbândă a lui Pirandello. Se prea poate ca, dacă dramaturgul italian ar fi avut răgazul de a revedea textul, să-i fi adus ameliorări. Nu a fost să fie. Şi nu a fost să fie nicio izbândă scenică şi asta mai puţin din cauza lui Purcărete. Cine a văzut spectacolul ştie despre ce vorbesc, aşadar nu mai insist. Revenirea lui Silviu Purcărete reprezintă şansa celei de-a doua întâlniri. O şansă pe care, de data aceasta, spre cinstea lor, actorii ieşeni au fructificat-o.

Semnificaţiile estetice

Celelalte două semnificaţii sunt de natură strict estetică şi teatrală. Înscenând Pălăria florentină, Silviu Purcărete a spulberat, dintr-o singură lovitură, o prejudecată, dar şi un mit. Prejudecata se referă la însemnătatea sau, mai degrabă, la lipsa însemnătăţii literare a vodevilului, a aşa-numitei piese bine făcute.

Fireşte, acest gen nu aparţine nicidecum marii literaturi dest