Comportamentul discreţionar pe care-l afişează Primarul Iaşului, atunci când decide de unul singur ce se va întâmpla cu oraşul, la moft, exact ceea ce-i trece prin cap, sugerează direct şi explicit suficienţa celui care, votat fiind de două treimi dintre ieşenii care s-au obosit până la urne, a înţeles că-şi poate permite orice, îşi poate pune în operă cele mai ambiţioase intenţii, pentru a rămâne în memoria afectivă a urbei cu ceva, cu altceva decât gropile lui Gigi.

În fond, Caragea a rămas totuşi în istorie cu ciuma, Simirad s-a înveşnicit în conştiinţa publică cu Ateneul, cu aiureala de la Hala Centrală şi cu deschiderea şantierului îngheţat, de reabilitare a fostului sediu al Chesturii, din strada Vasile Alecsandri, de ce nu şi-ar dori şi Gheorghe Nichita o eternizare similară? Chiar dacă astfel poate rămâne în istoria Iaşului drept edilul care a reuşit să chelească de tei fostul bulevard central Ştefan cel Mare, de nuci aleea Sadoveanu, pe vremea căruia până şi statuile din Copou se furau şi se vândeau la fier vechi, în dispreţul Poliţiei Locale. În mod cert, lumea n-o să-l uite prea curând pe „primarul care a tăiat teii“, măcar pentru că nu foarte mulţi alţi edili au probat un astfel de curaj, vecin tupeului. Tupeul nu se opreşte însă aici, faptul că Garda de mediu şi-a făcut, cum şi când şi-a făcut, mult prea tardiv, datoria, amendând Primăria (nu concret şi fizic primarul sau pe viceprimarul Chirica), este considerată o vendettă politică a vreunui funcţionar PDL care ar fi scăpat epurărilor; la fel, faptul că am ajuns de râsul lumii cu statuile furate este imputabil lui Boc, care ar fi redus numărul poliţiştilor comunitari, nu realităţii prin care, în loc să-şi exercite atribuţiile legale, aceştia au o singură grijă, îl păzesc pe primar, îi păzesc vila, îi protejează aleea; la Ciric, în zona zisă de agrement, au fost tăiate cam cinci hectare de păd