Sfârșitul regimului lui Assad este ineluctabil, după cum la fel de sigur este că o eventuală ieșire a sa pe ușa din dos, cu asentimentul Washingtonului și al Moscovei, nu ar rezolva situația politică și securitară din Siria și nici soarta Iranului și Hezbollahului într-un Orient Mijlociu fără Assad.
Timp de treizeci de ani, tripla alianță dintre Siria dinastiei Assad, regimul islamic iranian și Hezbollahul libanez a aplicat o redutabilă strategie regională. Paradoxala apropiere dintre regimul naționalist arab de la Damasc și teocrația șiită în vigoare la Teheran a rezistat grație succeselor politice și militare înregistrate de Hezbollah în Liban.
Obiectivul acestei „axe a rezistenței“ – numită astfel de adepții ei – era să se opună strategiilor „imperialiste“ ale Statelor Unite în Orientul Mijlociu și de a continua lupta împotriva Israelului, chiar și după normalizarea relațiilor acestuia cu Egiptul (1979). Tactica deseori adoptată de Damasc și de Teheran a constat în finanțarea grupărilor teroriste și de insurgenți oriunde aceștia puteau să hărțuiască armatele israeliană și americană (în teritoriile palestieniene, în Liban sau în Irak).
Iată însă că, începând din februarie 2011, criza siriană apărută în trena Primăverii Arabe a pus sub semnul întrebării soliditatea acestei alianțe. Iranul și Hezbollahul au căutat să-și pună la adăpost propriile lor interese, făcând un joc dublu: pe de o parte, nu au încetat să-și declare susținerea pentru Bashar al-Assad, pe de altă parte, au încercat să medieze între regim și rebeli, în scopul negocierii unei reglementări a crizei. Numai că această postură avantajoasă, cel puțin pentru ei, s-a dovedit instabilă.
Când, în mai 2012, regimul de la Damasc a depășit încă o limită a violenței, el s-a angajat într-o fază de supraviețuire care l-a obligat să-și revizuiască strategia, începâ
