Elogiul austerităţii generale este cel puţin discutabil dintr-un motiv foarte simplu: austeritatea, oricât de necesară ar fi ea, se sparge de obicei cel mai tare în capul unor categorii profesionale indispensabile: profesorii, medicii, poliţiştii, pompierii. Bugetari care aveau oricum salarii mici s-au trezit în 2010 cu salarii şi mai mici. Tocmai pentru asta, austeritatea ar trebui propovăduită numai la pachet cu propunerea de a opri semnificativ scurgerile de fonduri către clientelele partidelor aflate la guvernare, dar şi cu protejarea celor cu venituri mici. Cât timp avem cele mai scumpe autostrăzi, săli de sport, parcuri în pantă şi branduri turistice nu ar trebui să avem şi bugetarii cu cele mai mici salarii. Cumpătare în cheltuirea banului public să fie, dar nu în dauna categoriilor vulnerabile – bugetarii cu venituri mici, pensionarii cu pensii mici, şomerii care nu reuşesc să îşi găsească un loc de muncă, persoanele cu handicap etc. (Să ne aducem aminte că România, contrar propagandei populiste, nu era stat asistenţial în 2010, şi cu siguranţă nu e stat asistenţial nici acum; dimpotrivă. Dovada: aici.)

Bunăstare vs. datoria externă

Dezavantajele unui împrumut extern mai mare sunt evidente pentru toată lumea: o dobândă mai mare, o posibilă inflaţie mai mare. În acelaşi timp însă majoritatea ţărilor occidentale au reuşit să balanseze în mod destul de fericit datoria externă (cu dobândă şi inflaţie cu tot) cu bunăstarea generală a populaţiei. Discuţia despre echilibrul dintre bunăstare şi datoria externă este foarte serioasă şi se poartă peste tot în lume cu rezultate diferite. Ca dovadă că tot Occidentul s-a împrumutat cât a fost nevoie pentru a-şi plăti integral – sau aproape integral – salariile şi pensiile, dar şi pentru a-şi rezolva problemele economice. Nicăieri în Occident nu s-au tăiat salariile cu 25% – noi am tăiat mai mult decât ne-a c