Îmi amintesc perfect cînd am fost în Venezuela. Făceam plajă la piscina Hotelului Hilton din Caracas. Un chelner a venit la mine şi mi-a îngăimat ceva nedesluşit despre un atac cu o bombă în New York. Am fugit în cameră, unde am văzut, la televizor, ştirile de ultimă oră, care se repetau întruna, despre cele două avioane prăbuşite peste World Trade Center.
Era 11 septembrie 2001. Participam, în Venezuela, la conferinţa „Al treilea model“. Hugo Chávez se arătase foarte interesat de acest „al treilea model“ – un modus vivendi între capitalismul de tip american şi socialism – după cum o făcuse şi Tony Blair cu cîţiva ani înainte. Chávez însuşi, îmbrăcat în uniformă, a onorat scurt cu prezenţa sa întîlnirea, primind şi un volum cu texte marxiste, de la un profesor bătrîn.
DE ACELASI AUTOR Ascensiunea roboţilor Cînd modelele se comportă greşit Inegalitatea ucide capitalismul Ţări mari, războaie mici Cu o zi înainte, luasem prînzul la Banca Centrală a Venezuelei, avîndu-l drept comesean pe viceguvernatorul Gastón Parra Luzardo, care mi-a spus că toţi venezuelanii cred că s-au născut cu „o linguriţă de argint în gură“ – cu alte cuvinte, că au dreptul la un procent din veniturile din petrol ale ţării. Prin urmare, nici nu se obosesc prea mult cu munca. Un economist, Orlando Ochoa, a explicat cum economia Venezuelei este dominată de acel rent-seeking (concept economic care descrie o situaţie în care un anumit venit se obţine prin manipularea pieţei). Oligarhii luptă pentru a păstra controlul asupra veniturilor din petrol, populiştii promit să le redistribuie, dar atît unii, cît şi ceilalţi fură cît pot de mult pentru ei înşişi. Nimeni nu este interesat de a crea bunăstarea generală.
„Nimeni“ – notam în jurnal – „nu crede că Chávez îşi va termina mandatul. Oamenii îl percep mai degrabă ca pe un bufon demagog, decît ca pe un revoluţionar periculos.“ De fa