"De ce nu poţi să-mi aduci o floare?"
Era una din dimineţile în care se trezea fiecare pe partea lui de pat, încruntat şi ursuz, trăgând de colţul lui de plapumă cu înverşunarea cu care ţii piept celui mai mare duşman. "De ce nu poţi să-mi aduci o floare?", m-am trezit întrebându-l pe cel cu care îmi împărţeam casa şi viaţa de două luni, când încă nici nu deschisesem bine ochii. "Sau de ce nu faci un gest măreţ, ca pe vremuri, ca să-mi arăţi cât de mult mă iubeşti?". "Pentru că mi-e somn", mi-a răspuns, şi s-a întors pe partea lui de pat, adormind. Dacă m-ar fi întrebat cineva chiar atunci, în acel moment, cât de mult mai cred în iubire, aş fi lăsat capul pe spate şi aş fi izbucnit într-un râs răsunător, care să zboare înapoi, în timp, până la primul bărbat care m-a rănit vreodată. Aş fi luat poziţia de om care-le-ştie-pe-toate-în-lume şi aş fi râs. Căci atunci aş fi răspuns sec că îndrăgostirea se rezumă la instinct pur, care nu are cum să dureze mai mult de câteva luni, iar iubirea e doar monotonia de după, paravanul după care te ascunzi când se consumă pasiunea de început.
Nu am întâlnit până acum niciun om sincer, care să aibă puterea să spună lucrurilor pe nume, până la cel despre care vorbesc. După prima discuţie despre relaţia noastră, la scurt timp după ce ne cunoscusem, îmi amintesc că n-am dormit două nopţi, fiindcă strecurase în discursul lui banal ideea că "dacă nu vom mai fi la un moment dat împreună...". Acel "dacă", spus cu atâta uşurinţă şi cu atâta naturaleţe, de parcă ar fi vorbit despre nişte mere care nu se vor mai coace niciodată sau despre o ploaie care nu va mai veni, a cutremurat în mine tot ce strânsesem până în acel punct. La vremea aceea, o astfel de vorbă mi se părea inadmisibilă şi inacceptabilă şi părea chiar cea mai mare dovadă de neasumare a unei relaţii.
"Cum ai putut să spui aşa ceva?
