Atât mama, cât şi eu, iubim foarte mult animalele, considerându-le fraţii noştri mai mici.
Ne-am convins de nenumărate ori că opinia celor care afirmă că animalele nu au suflet, nu au sentimente, este complet greşită.
Când locuiam la o casă cu grădină, aveam câini şi pisici şi doi hamsteri. Toţi trăiau în cea mai perfectă înţelegere şi au ştiut întotdeauna să ne însenineze zilele cu drăgălăşenia lor, să-şi dovedească dragostea, devotamentul faţă de noi, să-şi exprime recunoştinţa aşa cum puteau mai bine. Acum, locuind la bloc şi având alte condiţii de trai, nu ne-am mai putut permite să ţinem decât un motănel deştept şi plin de personalitate. Într-o dimineaţă, deschizând uşa apartamentului, am zărit un ghem de blăniţă (murdară) pe preşul din faţa uşii. Aplecându-mă, am constatat că era un pisoi care tremura de frig, era alb cu pete maro şi codiţă dungată. M-a surprins faptul că nu mieuna deloc. Mi s-a făcut milă, dar nu ştiam cum îl va primi orgoliosul nostru motan, Ţuţu-Mâţu, şi apoi, micuţul pisoi era grozav de murdar şi părea bolnav. I-am adus puţin lapte. A lipăit de câteva ori, dar apoi s-a oprit. I-am atins cu un deget căpşorul şi deodată s-a ridicat, mi-a apucat degetul cu gheruţele de la cele două lăbuţe şi m-a privit lung. Nu ştia să vorbească, dar ochii lui mi-au spus limpede: "Te rog, nu mă alunga!". N-am putut rezista acelei priviri disperate. L-am spălat, i-am dezinfectat lăbuţa rănită şi azi este o frumuseţe de motănel, pe care l-am numit Miţuc. Din păcate e mut, dar e cel mai bun prieten al celuilalt motan, deşi el are deja 8 ani. Mama mea este suferindă, dar cei doi ştrengari o încântă cu năzdrăvăniile şi alintăturile lor. Când cel mic se ascunde, "nenea Ţuţu" miaună gros şi neliniştit. Mănâncă din aceeaşi străchinuţă şi dorm pe aceeaşi pernă. Nu vezi la ei nicio urmă de invidie, d
