Datorită prestaţiei neconvingătoare a istoricilor în forumul public, au proliferat două versiuni opuse, atât în rândul publicului intelectual, cât şi în cel mai puţin educat. S-a văzut şi la alte case.

Că istoria este o monedă cu valoare fluctuantă e deja un truism. Au contribuit la aceasta istoricii înşişi, prin mesajul de mobilizare a cunoştinţelor şi conştiinţelor, întru edificarea unui ansamblu relativ coerent, demn de a fi pus să slujească mereu altor năzuinţe, ce nu ne-au lipsit. Istoricii s-au străduit să fundamenteze idealurile comunităţii, plasându-se astfel chiar în magma evenimentelor şi asumându-şi militantismul ca pe o modalitate sine qua non în exercitarea profesiunii. Abia mai nou a apărut, prin aglutinări postmoderne, specia istoricilor care profesează exerciţiul intelectual gratuit, plasat dincolo de presiunea prezentului. Deşi năzuinţa este mai veche, ea nu a reuşit să se constituie într-o orientare dominantă, pe de o parte datorită presiunii istoriei, care nu ne-a oferit răgazuri prea generoase, pe de alta datorită publicului consumator de istorie, care n-a gustat versiunile intelectualiste, fundamentate pe transplantul unor idei de import. Cel mai adesea, istoricii au înţeles corect că nu suntem o cultură mare, că moştenirea trebuie protejată în faţa presiunii/ agresiunii modelor/ modelelor străine, iar aceasta incumbă un coeficient aproape obligatoriu de militantism şi, până la un punct, de adecvare la imaginarul colectiv privind istoria. Istoricii care au profesat versiunile radicale ale supralicitării semnificaţiei istoriei ori, pe versantul opus, ale demitizării, au eşuat negreşit, în vreme ce aceia care au căutat calea negocierii, au avut mai mult succes. Negocierea a încercat să pună în acord adevărul istoriei cu aşteptările publicului. Din perspectivă intelectuală, această filosofie este amendabilă, însă din cea naţională - adică