Despre experiența mea cu jocurile video am să împărtășesc două chestiuni: o anecdotă cu baze reale, în care voi simplifica detaliile, și o scurtă istorie.

O să încep cu anecdota. Era o dată un băiat care se juca toată ziua pe calculator, iar maică-sa îl bătea mereu la cap să mai iasă în lume că o să se înverzească de atîta jucat, o să rămînă cocoșat, o să-și piardă abilitățile sociale și probabil de aia nici măcar n-are prietenă. Băiatul ăsta avea un amic pe care maică-sa i-l tot dădea mereu drept exemplu pozitiv: un sportiv energic adulat de colege, extrem de popular, practicant a felurite sporturi printre care și alpinismul, în general o minte sănătoasă într-un corp sănătos.

DE ACELASI AUTOR Libertinaj stilistic Un Ziggy Stardust al nostru Furtuni somnoroase Spiritual vs senzorial Într-o bună zi, băiatul sportiv s-a suit pe munte cu colegii și a încercat să-și impresioneze prietena traversînd o prăpastie, dar un regretabil accident s-a produs și nefericitul a căzut în prăpastie. În schimb, primul băiat a continuat să se joace și i-a explicat mamei sale că o fi el un pic verde pe la cearcăne, dar nu are cum să pățească în fața calculatorului ce a pățit colegul său în natură. Astăzi băiatul care se juca pe calculator lucrează ca programator pe un salariu de mii de euro și a avut o relație de lungă durată cu prietena regretatului alpinist. E mai adus de spate, ce-i drept, dar se felicită pentru a nu fi urmat îndemnul mamei spre o viață energică, în care riscurile naturii pîndesc la tot pasul – te pot călca mașinile, te pot mînca urșii ș.a.m.d.

Și acum istoria care dă contextul acestei anecdote. Jocurile video au apărut în satul meu natal ca un miracol, nu doar tehnologic, ci și spiritual. La mijlocul anilor `80, într-o zonă rurală alfabetizată în minoritate în care culmea tehnologică era proiectorul de la căminul cultural pe care îl mai vizitam cu