Cum a rămas mama vie

Nectarie Sfinte...

Început de iulie 2011. Părinţii mei sunt într-o sta­ţiune prin mijlocul ţării. Abia aştept să mai treacă câ­teva zile şi să-i îmbrăţişez din nou. Vor veni şi la noi. Nu i-am văzut de aproape un an, căci ne despart 800 km (noi locuim la Timişoara, ei la Năvodari). Dar, su­nă telefonul şi tata îmi spune speriat că mama a avut un accident vascular cerebral. Trec cinci zile grele şi iată-i aici. Plec cu ei la Constanţa, căci mama vrea acasă la ea. Mergem la un medic neurolog, eu plină de speranţă în tratamentul ce ni-l va da. Doctoriţa spune ceva de o tumoră pe creier. Mama face RMN, care confirmă că este vorba de un glioblastom (tumoră cerebrală grad IV) şi suntem îndrumaţi spre neurochirurgie. Spe­cia­listul ne spune că tumora e foarte mare (cât un ou), cu ten­tacule în profunzime, ca de caracatiţă. Spun: "Ope­raţi-o, vă rog!". Din păcate, dumnealui pleacă în con­cediu, iar peste o lună, când se va întoarce, va fi prea târ­ziu. Vorbesc cu alt medic: tu­­mora este profundă, nu poa­te tăia de­­cât o parte din ea, se pot atin­ge nervii vor­birii, cei loco­mo­tori... Dispe­ra­re! Mama, o le­gumă? Nu! O luăm acasă cu un tra­ta­ment de câteva zile.

Dar mama, nu e mama! Nu mai ştie cum mă chea­mă, îmi spune pe numele unei mătuşi moarte, dar ştie că sunt fata ei, şi mie mi-e de ajuns. Plâng şi n-am nicio putere în a o ajuta pe cea care mi-a dat viaţă.

Am citit într-o revistă dra­gă mie despre un "doctor fără de arginţi" - Sfântul Nec­tarie şi, pentru liniştea mea, cumpăr acatistul, îl ci­tesc, mai cumpăr câteva şi le împart în familie şi con­tinui să citesc zilnic acatistul. Tot în această re­vis­tă,"Formula AS", am citit despre un doctor de aici, din Timişoara, la care am vrut să apelez de multe ori, dar acum e musai! Îl sun pe dom­nul doctor Mircea Peia, îmi dă un tratament pentru mama şi este singurul tra­ta